Reaua ascultare și sfânta neascultare

Avem deosebita bucurie de a prezenta pe acest site în variantă electronică cartea venerabilului preot Theodor Zisis, profesor emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Aristotel” din Tesalonic „Reaua ascultare și sfânta neascultare”, apărută în limba română în anul 2020 la Editura „Babel” din Bacău, traducerea fiind realizată de Ieromonahul Lavrentie Carp.

Cartea Părintelui Zisis a fost scrisă în anul 2006 pe fondul escaladării ereziei ecumeniste și a imoralității din Biserica Ortodoxă Greacă, ca o reacție firească la lipsa de acțiune și indiferența episcopilor greci față de aceste grave probleme.

Deși au trecut 15 ani de la apariția acesteia în limba greacă, lucrarea este de mare actualitate mai ales după pseudosinodul de la Kolymbari, Creta, din anul 2016, când erezia ecumenistă a fost adoptată la nivel sinodal, deoarece ne aduce în prim plan tradiția Bisericii, a modului în care Sfinții Părinți s-au raportat și au luptat împotriva acestor abateri dogmatice și morale, în special împotriva ereziei.

Ascultarea este foarte importantă în Ortodoxie, ea se face de bunăvoie și din dragoste. Ascultăm de adevărul pe care Biserica Ortodoxă îl propovăduiește, iar acest adevăr este însuși Hristos Mântuitorul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Atunci când este atacată Evanghelia și învățătura de credință a Bisericii, ascultarea, tăcerea și lipsa de acțiune nu mai sunt justificate. Dimpotrivă. Nu mai putem asculta de cei care nu ascultă de Hristos și de Sfinții Părinți, de hotărârile sinoadelor ecumenice și locale și de canoanele emise de acestea, de cei ce au devenit păstori răi și „lupi răpitori”.

În aceste condiții, ascultarea de aceștia devine nocivă, transformându-se într-o ascultare rea și nefolositoare, chiar păguboasă, pe când nescultarea de aceștia prin întreruperea comuniunii devine sfântă întrucât îl păzește pe cel ce o practică de întinarea conștiinței sale precum și de căderea în prăpastie împreună cu cei răucredincioși. Tocmai de aceea este nevoie de o cunoaștere cât mai fidelă a tradiției bisericești precum și de „voința și dorința păzirii predaniilor” și „urmarea Sfinților”.

În acest sens, Părintele Zisis arată că ascultarea trebuie să se facă cu discernământ, făcând distincția clară între ascultarea datorată tuturor episcopilor care drept învață cuvântul adevărului, care au viețuire ortodoxă, fiind păstori buni și ascultarea față de cei „năimiți, care lasă oile la dispoziția lupilor”. Această distincție se găsește și în Sfânta Scriptură, unde se face deosebirea „între păstorii buni și răi, între păstorii, învățătorii, proorocii adevărați și autentici pe de o parte, și păstorii, învățătorii și proorocii mincinoși, pe de alta” (Ieremia 5, 30-31; 10, 12; 12, 10-11; Ioan 10, 1-5; Fapte 20, 28-31; Galateni 1, 8).

De asemenea, autorul cărții subliniază că în vremurile noastre sensul ascultării a fost răstălmăcit, distorsionat, episcopii pretizând o ascultare necondiționată, indiferent de ceea ce fac sau învață. Acest comportament a dus în cele din urmă la „o eclesiologie «episcopocentrică», ce se întâmplă să fie adesea despotică și tiranică, altfel spus papistașă”.

Așa se întâmplă în destul de multe cazuri și cu mulți duhovnici, atât dintre preoții de mir cât și din rândul ieromonahilor, care cer din partea ucenicilor lor o ascultare orbească, mergând până la anihilarea totală a voinței și conștiinței lor. În mod practic acești ucenici sunt transformați astfel în simple marionete și în masă de manevră împotriva celor care au adevărata înțelegere patristica a textelor sfinte, care adică văd lucrurile cu alți ochi decât duhovnicii respectivi.

„Este posibil vreodată să adopte cineva opinia că trebuie să facem ascultare de păstori care nu propovăduiesc adevărul Evangheliei, care îndreptățesc panerezia ecumenismului și care conduc, prin viața lor desfătată și imorală, pe mulți în adîncul pierzării? Și că, atunci când este semnalat acest lucru, este o ofensă, răscoală și sminteală a credincioșilor? Ce să urmăm din abdicarea și credința lor? Dacă în istoria Bisericii ar fi stăpânit această noimă distorsionată a ascultării, ascultarea satanică, atunci ar fi domnit erezia pentru că ar fi trebuit ca Sfinții să facă ascultare de patriarhii și episcopii eretici, ar fi stăpânit, de asemenea, nicolaitismul și sodomia”.

Mai mult decât atât, s-a ajuns în situația paradoxală ca episcopii să nu aibă niciun fel de atitudine împotriva ereziilor și a faptelor imorale din interiorul clerului, ci au trecut la pedepsirea celor care le semnalează și luptă impotriva lor.

Cartea cuprinde patru capitole, trei proloage și două anexe. Cel mai cuprinzător fiind capitolul al III-le intitulat „Sfânta neascultare și reau ascultare. Poziții patristice și din Viețile Sfinților” în care autorul evidențiază poziția unor mari sfinți ai Bisericii, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Marcu Evghenicul și Sfântul Ignatie Briancianinov față de ereziile cu care Biserica s-a confruntat în timpul vieții lor.

Dintre mărturiile Sfinților Părinți amintiți mai sus reținem aici pe cea a Sfântului Atanasie cel Mare, dând cititorilor posibilitatea ca pe cele ale celorlalți Părinți să le descopere singuri din conținutul cărții: „Dacă episcopul sau prezbiterul, care sunt ochii Bisericii, se întorc în mod rău și smintesc poporul, trebuie ca ei să fie scoși. Căci este mai bine să se adune laolaltă fără ei în casa de rugăciune decât să fie aruncați împreună cu ei, ca Anna și Caiafa în gheena focului”.

Despre Sfântul Atanasie cel Mare se impune să facem o remarcă extrem de importantă și anume că el abordează problema ereziei cu mult echilibru, făcând o distincție foarte precisă între diferitele trepte de cădere în erezie și modul de reprimire a ereticilor în sânul Bisericii. Deși recomandă pe de o parte, după cum am văzut mai sus, despărțirea de episcopii și preoții eretici, în canonul al II-lea, care este un fragment dintr-o scrisoare de răspuns adresată unui episcop cu numele Rufinian, Sfântul Atanasie scrie că acei clerici (episcopi, preoți și diaconi) care au aderat la o erezie din convingere, care apără erezia, care și-au asumat-o și o propovăduiesc „cu capul descoperit”, dacă se pocăiesc, să fie reprimiți în Biserică însă doar ca mireni, adică nu mai pot ocupa funcțiile clericale pe care le-au avut înainte de căderea în erezeie. Pe de altă parte, când este vorba de clericii care de nevoie (care au fost obligați sau constrânși prin amenințări sau bătăi) sau de silă (care deși au fost în comuniune cu episcopi eretici nu și-au schimbat cugetul, rămânând în continuare ortodocși în gândire) s-au târât pe lângă ea, Sfântul Atanasie aplică principiul iconomiei, îngăduindu-le acestora să-și reia locul în cler.

O astfel de poziție adoptăm și noi, preoții și credincioșii care am întrerupt pomenirea episcopilor români ecumeniști, recomandând întreruperea pomenirii, dar facând asemenea Sfântului Atanasie o distincție clară între cei care sunt cu adevărat propovăduitori și mărturisitori ai ereziei ecumeniste și cei care de silă, din neștiință sau frică sunt în continuare în comuniune cu aceștia.

Recomandăm cu căldură lecturarea acestei cărți deoarece revelează autenticul mod de gândire și de acțiune al creștinului ortodox în situații de criză morală sau spirituală în dauna laxismului și a indiferentismului aproape cvasigeneralizat din Biserică.