Îngrădirea nu este schismă

După publicarea pe site-ul nostru în format electronic a cărții „Reaua ascultare și sfânta neascultare” a Părintelui Theodor Zisis, care s-a bucurat de un real succes, continuăm cu prezentarea unei alte lucrări importante „Îngrădirea nu este schismă”, scrisă în anul 2017 și publicată în limba română în anul 2018 la Suceava prin „Asociația Sfinții Mărturisitori din Închisori Bucovina”, în traducerea lui Emanuel Dumitru.

Editată sub forma unei broșuri în format A5, aceasta clarifică aspecte canonice importante legate de decizia unor preoți din cadrul mai multor Biserici Ortodoxe locale, inclusiv din România, de a opri pomenirea ierarhilor lor ca urmare a asumării sub semnătură de către aceștia a panereziei ecumeniste la minciunosinodul din insula Creta, 16-26 iunie 2016.

Pentru a contracara măsura întreruperii pomenirii și a stăvili numărul celor doritori să întreprindă această acțiune, ierarhii au lansat un atac de dezinformare, manipulare și denigrare publică a respectivilor preoți, acuzându-i de una dintre cele mai mari abateri canonice, și anume schisma (ruperea sau despărțirea de Biserică), pedepsită cu caterisirea. Pe fondul necunoașterii cu exactitate a tradiției bisericești și a sfintelor canoane pe acest subiect foarte delicat, dar și pe cel al informării insuficiente și chiar al lipsei de interes, majoritatea preoților au făcut pasul înapoi, dând astfel posibilitatea episcopilor de a recurge la măsuri abuzive impotriva acelor preoți curajoși, care totuși au continuat demersul întreruperii pomenirii.

Din aceste motive, dar și pentru a risipi orice formă de îndoială asupra corectitudinii, legitimității și canonicității întreruperii pomenirii de către preoții care au rezistat presiunilor și șantajului episcopilor, Părintele Teodor Zisis a inițiat demersul de a aduce explicații suplimentare cu mărturii din Pidalion (colecția sfintelor canoane a Bisericii Ortodoxe), precum și din viața și operele unor Sfinți Părinți care, asemenea acestor preoți, au întrerupt la vremea lor comuniunea cu episcopii eretici.

Structural, broșura este alcătuită dintr-un Prolog și două capitole: I. Îngrădire de erezie, nu de Biserică și II. Nu vom provoca schismă (Sfintele Taine sunt valide și fără pomenirea episcopului), fiecare dintre capitole conținând mai multe subcapitole.

Încă din cuprinsul Prologului, Părintele Zisis arată cauzele care au condus la decizia întreruperii pomenirii și a comuniunii cu unii episcopi, precum și baza canonică a acestei măsuri. S-a întrerupt pomenirea episcopilor participanți la Creta precum și a celor ce susțin deciziile asumate cu această ocazie pentru că acest așa-zis sinod „nu  a exprimat cugetul ortodox al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice și a atacat dogme și învățături fundamentale și esențiale”. Acest fapt a motivat decizia pleromei „derptcugetătoare a Bisericii”, clerici și mireni, să aplice „tradiția canonică a evlaviei”, întrerupând pomenirea „episcopilor care au semnat sau au acceptat hotărârile «sinodului»”, trecând „la așa-numita îngrădire, pe baza Canonului 15 al Sinodului I-II (861), convocat de Sfântul Fotie cel Mare”.

Această broșură răspunde frământărilor și neliniștii unor credincioși insuficient de instruiți pentru a putea înțelege importanța, necesitatea și profunzimea unei astfel de decizii, dar, totodată, demonstrează caracterul nejustificat al persecutării de către episcopi a celor care prin întreruperea pomenirii încearcă să apere Biserica de „erezii și de schisme”.

Îngrădirea este zidul pe care dreptslăvitorii creștini îl ridică în fața ereziei, așa cum rezultă chiar din textul Canonului 15 I-II, care permite clerului să întrerupă pomenirea și comuniunea cu episcopul, mitropolitul sau patriarhul dacă aceștia propovăduiesc „cu capul descoperit” vreo erezie, adică public. „În acest caz trebuie să ne îngrădim imediat și «înainte de cercetarea sinodală», să ridicăm zid de apărare, să izolăm erezia, să ne punem la adăpost”.

În mod explicit acest canon mai statornicește că preoții care au întrerupt pomenirea episcopului care propovăduiește erezia nu trebuie caterisiți, ci cinstiți, deoarece nu de episcop, ci de pseudoepiscop s-au îngrădit, prin aceasta nefăcând schismă, ci apără Biserca de schisme și erezii.

Prin încălcarea acestei prevederi a Canonului 15 I-II de către episcopii care în mod abuziv și nedrept i-au caterisit pe preoții care au oprit pomenirea, rezultă că acea caterisire nu este validă deoarece acei preoți nu s-au abătut de la dreapta credință, ci au mărturisit-o și au apărat-o. Astfel, toate tainele săvârște de acești preoți sunt valide, harul preoției fiind în continuare lucrător în ei, drept pentru care credincioșii pot să-i frecventeze mai departe cu toată încrederea.

În susținerea acestor afirmații aducem mărturia Sfântului Chiril al Alexandriei care, într-o scrisoare de mustrare adresată Arhiepiscopului Nestorie al Constantinopolului, îi cere acestuia să renunțe la dogmele eretice și să revină la dreapta credință, aducându-i totodată la cunoștință faptul că Arhiepiscopia Alexandriei se află în comuniune cu toți cei pe care el i-a caterisit (clerici) sau i-a afurisit (mireni) pentru că au îndrăznit să i se opună:  „…și prin această scrisoare te rugăm în chip oficial, îndemnându-te să te îndepărtezi de toate dogmele neruşinate și denaturate pe care le cugeți și le înveți […] și dacă cucernicia ta nu face acest lucru până la termenul stabilit în scrisoarea preacuviosului și cinstitorului de Dumnezeu frate și împreună slujitor al nostru mai înainte pomenit, episcopul orașului Romanilor, Celestin, să știi că nu ai niciun drept și niciun loc alături de noi sau vreun cuvânt în fața preoților și episcopilor lui Dumnezeu […]. Cu mirenii și clericii care, pentru Credință, au fost afurisiți și caterisiți de către tine, noi suntem în comuniune. Fiindcă nu este drept să fie nedreptățiți prin hotărârile tale cei care, cu cunoștință fiind, cugetă drept, fiindcă au procedat corect opunându-ți-se”[1].

Așadar, caterisirile lui Nestorie față de opozanții săi nu au fost recunoscute niciodată, ele fiind anulate de facto prin Canonul al III-lea al Sinodului III ecumenic, preoții fiind reabilitați și repuși în drepturile lor canonice.

Din cele expuse mai sus de Sfântul Chiril al Alexandriei rezultă că clericii caterisiți de Nestorie au oprit pomenirea acestuia înainte de condamnarea lui nominală și a ereziei propovăduite de acesta de către sinod, iar devreme ce acei preoți au fost primiți în comuniune cu cei din Alexandria înseamnă că oprirea pomenirii episcopului pe motiv de erezie nu este schismă așa cum în mod perfid insinuează unii episcopi. Dacă ar fi fost schismă oprirea pomenirii lui Nestorie înainte de condamnarea sa sinodală i-ar fi acceptat Sfântul Chiril pe acei preoți să liturghisească împreună cu el și cu ceilalți membri ai clerului Bisericii alexandrine? Adică ar fi slujit Sfântul Chiril cu niște schismatici? Firește că nu.

În România, ca urmare a interpretării tendențioase a Canonului 15 I-II, s-a vehiculat ideea, evident eronată, că din cauză că ecumenismul n-a fost condamnat de nici un sinod, cei care au întrerupt pomenirea episcopilor ecumeniști au făcut schismă.

Pentru a răspunde acestei acuzații nefondate recurgem la exemplul Sfântului Ipatie, care a trăit în vremea lui Nestorie. Cuviosul Ipatie era egumen al Mănăstirii Rufinienilor din Calcedon. Mai înainte încă de înscăunarea lui Nestorie, acest Cuvios avusese o vedenie prin care i se descoperea abaterea patriarhului de la dreapta credință. Astfel, când comoara cea rea a inimii aceluia a început să iasă la iveală, și Ipatie „a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cuveneau să fie, a șters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la Proscomidie.

Înștiințându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut de urmările unei asemenea fapte; și cum lucrul se răspândea și se făcea cunoscut, Nestorie însuși i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în Constantinopol.

Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: «De ce ai șters numele lui, mai-nainte de a se vedea ce se va petrece?» (adică mai înainte de a fi judecat de sinod). Iar Ipatie i-a răspuns: «De când am auzit că vorbește necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el și nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop». Atunci  Evlalie i-a spus cu mânie: «Mergi și îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te și pedepsesc». Și i-a răspuns Ipatie: «Fă tot ce voiești, căci eu mi-am pus în gând să le sufăr pe toate, și cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut»[2].

În poziționarea ei, Patriarhia Română face o confuzie voită între Canonul 3 III ecumenic și Canonul 4 III ecumenic, care impune ca după condamnarea sinodală a unui eretic să nu mai existe comuniune cu acesta, pedeapsa fiind aceeași ca și pentru ereticul deja condamnat, caterisirea. Prin aceasta Patriarhia vrea să ne spună că doar dacă ecumenismul ar fi fost condamnat sinodal ca erezie, abia atunci actualele atitudini de întrerupere a pomenirii ar fi întru totul justificate, altfel nu. Or, această poziție este cu totul contrară Canonului anterior, 3, care dă dreptul preoților să întrerupă pomenirea chiar în timpul propovăduirii publice a unei erezii, fără să se mai aștepte condamnarea sinodală a acesteia, precum și Canonului 15 I II, care la fel permite oprirea pomenirii înainte de cercetarea sinodală a celui ce propovăduiește o erezie.

Dacă coroborăm Canonul 3 III ecumenic cu prevederea Canonului 15 I-II, care permite întreruperea pomenirii doar dacă erezia propovăduită de episcopi „cu capul descoperit” a fost condamnată de sinoade sau de Părinți, constatăm că acțiunea preoților de pretutindeni de întrerupere a pomenirii este deplin justificată canonic deoarece ecumenismul a fost condamnat de mulți dintre Părinții Bisericii, printre aceștia menționându-i pe Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici și mulți alții.

Încă și Canonul 31 apostolic permite despărțirea de episcop „din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credință și de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui”[3].

Urmând exemplu creștinilor ortodocși din timpul lui Nestorie, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ggrigorie Palama, dar și mulți alții au intrat în focul luptelor pentru apărarea Ortodoxiei întrerupând pomenirea și comuniunea Întâistătorilor lor pe motiv de erezie.

Bunăoară, Sfântul Grigorie Palama îi spune patriarhului cu cuget eretic al Antiohiei Ignatie că este străin de Biserică, în afara Bisericii, fiindcă «cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos». Biserica se află acolo unde este adevărul, cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii. De aici se desprinde foarte clar concluzia că nu preoții care au întrerupt pomenirea și credincioșii care i-au urmat sunt în afara Bisericii, ci aceia care propovăduiesc învățături greșite, fie că sunt simpli credincioși, monahi, preoți sau episcopi.

În Capitolul al II-lea, Părintele Zisis demontează o seamă de obiecții aduse întreruperii pomenirii de către episcopii ecumeniști. Menționăm doar două: Sfintele Taine și Sfânta Liturghie nu sunt valide fără pomenirea numelui episcopului și; ecumenismul nu a fost condamnat ca erezie.

La prima obiecție, Părintele Zisis răspunde că atât Sfânta Liturghie cât și Sfintele Taine nu se săvârșesc în numele episcopului, nu exită nicio mărturie scripturistică sau patristică care să susțină așa ceva, această pretenție izvorând din „episcopocentrismul eretic și despotismul de tip papal”. Dacă validitatea tainelor ar fi determinnată sau condiționată de pomenirea numelui episcopului, Canonul 15 I-II nu s-ar fi elaborat niciodată: „Ar fi recomandat vreodată să se facă taine nevalide Sfântul Fotie și ceilalți Părinți purtători de Dumnezeu de la Sinodul I-II, care recomandă întreruperea pomenirii? Toate tainele și Sfânta Liturghie se săvârșesc în numele Sfintei Treimi sau în numele Mântuitorului Iisus Hristos și nu în numele episcopului”. Înșisi apostolii atunci când urmau să săvârșească vreo minune invocau numele lui Iisus Hristos, iar nu al vreunuia dintre ei.

Cât privește ecumenismul, Părintele răspunde fără echivoc că acesta „cade sub incidența cerinței Canonului 15 al Sinodului I-II, potrivit căreia erezia propovăduită de episcop trebuie să fie «osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinți». Dincolo de faptul că Sfinții Părinți au condamnat deja această erezie, învățăturile care stau la baza ei au fost condamnate de Sfinți din vechime și de vechi sinoade, de Sfânta Scriptură însăși, fiindcă atacă dogme esențiale ale Bisericii, este chintesența tuturor ereziilor, de aceea și este numită panerezie”.

Parcurgând cuprinsul acestei broșuri vom constata caracterul ei polemic și apologetic, deoarece aduce înaintea cititorului însetat de cunoaștere adevărata tradiție a Bisericii în privința modului de poziționare și de acțiune în fața ereziilor, combătând cu vehemență argumentele puierile ale celor care consideră că oprirea pomenirii ar conduce la schismă.

Este foarte important să cunoașem această tradiție și cum să-i urmăm și noi, deoarece așa cum spunea Părintele Zisis în această broșură „Ne aflăm din nou în fața pericolului apariției unei schisme, pe care o creează însă susținătorii pseudosinodului din Creta, nu noi, cei care ne luptăm împotriva acestuia. Pacea în sânul Bisericii nu va fi restabilită prin persecutări și calomnii, ci prin respingerea hotărârilor eretice ale pseudosinodului din Creta prin intermediul unui nou sinod ortodox”.

[1]Sf. Chiril al Alexandriei, Τῷ εὐλαβεστάτῳ καὶ θεοφιλεστάτῳ συλλειτουργῷ Νεστορίῳ (Ἐπιστολὴ 17^η, Πρὸς Νεστόριον 3^η) [Preacucernicului și preaiubitorului de Dumnezeu Părinte Celestin (Epistola 11), Către Nestorie 3] PG 77, 108A.B.: „… καὶ τρίτῳ σοι τούτῳ διαμαρτυρόμεθα γράμματι, συμβουλεύοντες ἀποσχέσθαι μὲν τῶν οὕτω σκαιῶν καὶ διεστραμμένων δογμάτων, ἃ καὶ φρονεῖς καὶ διδάσκεις, ἀνθελέσθαι δὲ τὴν ὀρθὴν πίστιν […] Καὶ εἰ μὴ τοῦτο δράσειεν ἡ σὴ εὐλάβεια κατὰ τὴν ὁρισθεῖσαν προθεσμίαν ἐν τοῖς γράμμασι τοῦ μνημονευθέντος ὁσιωτάτου καὶ θεοσεβεστάτου ἀδελφοῦ καὶ συλλειτουργοῦ ἡμῶν τοῦ τῆς Ῥωμαίων Ἐκκλησίας ἐπισκόπου Κελεστίνου, γίνωσκε σαυτὸν οὐδένα κλῆρον ἔχοντα μεθ’ ἡμῶν, οὐδὲ τόπον ἢ λόγον ἐν τοῖς ἱερεῦσι τοῦ Θεοῦ καὶ ἐπισκόποις […] Ἅπασι δὲ τοῖς παρὰ σῆς εὐλαβείας κεχωρισμένοις διὰ τὴν πίστιν ἢ καθαιρεθεῖσι λαϊκοῖς καὶ κληρικοῖς, κοινωνικοί πάντες ἐσμέν. Οὐ γάρ ἐστι δίκαιον τοὺς ὀρθὰ φρονεῖν ἐγνωκότας σαῖς ἀδικεῖσθαι ψήφοις, ὅτι σοὶ καλῶς ποιοῦντες ἀντειρήκασι”, apud https://www.marturisireaortodoxa.ro/cazuri-de-aplicare-a-principiului-iconomiei-in-luptele-pentru-ortodoxie/#_ftn10

[2] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumenița, 2015, pp. 101-102, apud Florile pustiei, Vol VI, pp. 93, 94.

[3] Arhid. Prof. Dr Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 1993, p. 25.