Sursa foto: Arhiepiscopia Tomisului
Pentru a nu fi înșelați de antihrist, creștinii ortodocși trebuie să redescopere Ortodoxia autentică.
Cândva un tânăr l-a întrebat pe Arhiepiscopul Averchie Taușev: “Nu suntem în siguranță în Biserica cea adevărată – Biserica Ortodoxă? Hristos a spus că porțile iadului nu vor birui Biserica Lui”. Privindu-l pătrunzător pe cel care i-a adresat întrebarea, Arhiepiscopul Averchie l-a întrebat la rândul său: “Dar ce anume stabilește dacă tu ești sau nu în acea Biserică? Toți studenții prezenți erau botezați ortodocși. Bărbatul care adresase această întrebare neașteptată era propriul lor ierarh, propria lor verigă de legătură cu Apostolii. Nu doar că erau cu el în aceeași Biserică, ci și în aceeași eparhie. Atunci cum de putea să pună la îndoială calitatea lor de mădulare în Biserica cea adevărată fără să și-o conteste pe a sa?
Întrebarea Arhiepiscopului Averchie era plină de tâlc. Le spusese adesea că Antihrist va “recunoaște”, va “legitima” și astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară a Bisericii Ortodoxe – deși aceștia sunt pași necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei și doresc să se împărtășească de harul ei deplin – nu oferă, după cum a spus, “nici o garanție”.
Întrebându-i pe studenți ce anume hotărăște dacă sunt sau nu mădulare ale Bisericii celei adevărate, accentua nevoia ca ei să dezvolte în ei înșiși, în mod personal, un simțământ al autenticității, care să-i facă să recunoască atât duhul creștinismului adevărat Ortodox, cât și copiile lui viclene. Creștinii ortodocși, influențați fără voința lor de duhul vremurilor, au pierdut înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor era, ca și aceea a societății în care trăiau, întoarsă în afară, și astfel priveau Biserica tot mai mult ca o instituție. Arhiepiscopul Averchie s-a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr-o concepție papistășească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocși vor fi văzuți în conștiințele credincioșilor drept mini-papi, punându-L astfel în umbră pe Hristos ca și cap al Bisericii. Înțelegându-se greșit Biserica, se vor săvârși – ”pentru binele Bisericii” – lucruri vădit potrivnice poruncilor și voii lui Hristos.
Umbrirea celor duhovnicești de către cele pământești în viața bisericească a dus la pierderea a ceva de trebuință tuturor creștinilor: o conștiință a diferenței dintre ceea ce este formal și ceea ce este drept. Întorcându-și atenția către lumea din afară, omul caută mai degrabă “atitudinea acceptabilă” și ceea ce este corect și bun în ochii altora, decât să fie lăuntric cinstit față de Dumnezeu și de propria lui conștiință. Trebuie să înțelegem și să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai și nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit “ortodox”, căci în vremurile noastre înșelătoare și rele, apariția pretutindeni a pseudoortodoxiei, care-și înalță capul și se statornicește în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această “ortodoxie” mincinoasă se străduiește cu înverșunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, așa cum în vremea sa, antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuși. Un creștinism fără gust este umplut cu deșertăciune lumească ce se recomandă pe sine drept duhovnicie. Iar a “înLumina” creștinismul înseamnă a-l face vulnerabil față de ispitele lui antihrist.
Acești neocreștini vor fericire în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi, așteptând această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi este “mișcarea ecumenică”, unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o “biserică” nouă care va cuprinde nu numai romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli. Această închipuită iubire “creștinească” în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ nu poate decât să calce Adevărul în picioare.
Biserica nu se adaptează niciodată lumii, ea nu trebuie să slujească vremurilor după cum odinioară a spus-o Sfântul Atanasie cel Mare. Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să le supui pe cele veșnice celor vremelnice, pe cele cerești celor pământești, pe cele sfinte celor păcătoase. Astfel, va avea loc o ‘vânturare’ – o despărțire a celor înțelepți și pricepuți de cei care nu dau nicio atenție ‘părerilor’ lumii și care vor pur și simplu să fie cu Hristos în Împărăția Lui[1]. Așa prorocește și Sfântul Teofan Zăvorâtul despre vremurile pe care le trăim: ‘În vremea aceea, deși numele creștinilor se va auzi pretutindeni și peste tot se vor vedea biserici și slujbe religioase, toate aceste nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi adevărată apostazie’.
Ca atare, privirea noastră nu trebuie îndreptată ‘înainte’, ci ‘înapoi’, către viața pământească a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos, către învățătura dumnezeiască propovăduită de El pe pământ, către lucrarea Lui de Răscumpărare, către slăvita Sa oștire de Mucenici, către Sfinții Părinți și învățători ai Bisericii, către temeluitorii credinței adevărate.
Pentru noi, ‘înainte’ nu trebuie să însemne apostazie[2].
Învățătura de credință curat ortodoxă a Arhiepiscopului Averchie este una reprezentativă și chiar profetică pentru situația în care se află Biserica Ortodoxă acum, a unei apostazii majore, după legiferarea ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta.
Biserica este acolo unde este Adevărul
Când se va apropia epoca lui antihrist, chiar și corabia Bisericii va fi greu de deslușit. Va fi așa o încurcătură și babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este ortodoxă sau de alt fel, din pricina mulțimii proorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: ”Hristos este aici” și ”Hristos este acolo”[3]. Atunci toți credincioșii vor trebui să înțeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nicio legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioși. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt.
Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire și de viață nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.
Lumea și diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoșătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în comuniune cu ereticii. Ce vor face atunci credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dărzinea de a nu urma mulțimii (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii? Se va găsi întotdeauna un preot canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioși care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele plinătatea harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nicio trebuință de legături administrative sau de altfel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtășia întru Trupul și Sângele lui Hristos, părtășie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur a tradiției ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face şi cu Bisericile din trecut şi cu Biserica biruitoare din Cer.
În aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească se va păstra neîntinată.
Devotamentul față de adevăr nu permite niciun fel de concesii în privința dreptei credințe[4].
Orice creștin ortodox trebuie să mărturisească pe Iisus Hristos
Mărturisirea credinței în dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos este necesară pentru oricine voiește să-și mântuiască sufletul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri”[5].
Vinovați suntem cu toții pentru situația în care a ajuns Sfânta noastră Biserică cea Una, pentru păcatele, împietrirea inimilor, formalismul credinței, decăderea morală a fiecăruia dintre noi. Dar toate merg până la erezie. Ca să îmbraci toate căderile și neputințele firii într-o formă sau alta a ereziei, aceasta nu poate fi decât o stare de acceptare a iadului încă din viața pământească. Avva Aghaton a zis celor care au venit să-l ispitească: cele dintâi asupra mea le scriu (mândria, clevetirea, desfrânarea…), căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta, eretic, este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți, adică folosiți.
Sfinții Părinți și Părinții pustiei au zidit sufletele, au întărit și pecetluit Adevărul de credință ortodox prin respingerea învățăturilor de credință greșite, străine de duhul Ortodoxiei curate, nelăsând vreun prilej de interpretare în favoarea vreunei erezii. Ei n-au zidit cu cărămizile lui Faraon, ei au zidit pe temelia Hristos, pe fundamentul Adevărului, cu cărămizi duhovnicești acea Biserică care nu va fi biruită nici de porțile iadului. Toate cărămizile lui Faraon nu valorează cât o cărămidă duhovnicească, adică cât un suflet, așa după cum ne-a spus Ziditorul, Învățătorul și Mântuitorul nostru Hristos. Aceasta face în mod clar diferența între o construcție vremelnică, pieritoare și una veșnică, nepieritoare.
Prin ecumenism, folosindu-se de aceste cărămizi neînsuflețite, aceștia se sârguiesc să construiască cetatea lui antihrist. Referitor la aceasta Vladimir Soloviov spunea: ”Va fi o apostazie generală și, pe deasupra, mulți episcopi vor trăda credința, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucitoare a Bisericii. Căutarea compromisului” va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-și motiveze căderea, iar răul, ca o moleșeală malignă, va susține această stare generală. Oamenii vor avea obișnuința lepădării de dreptate, a dulceții compromisului și a păcatului.
Starețul Antonie de la Optina întărește aceste afirmații, afirmând: ”Toți, toți vor înțelege, dar rațiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autoliniștii cu argumentele rațiunii”.
Într-o stare de erezie se găsește și Biserica noastră în aceste vremuri, ceea ce ne obligă pe toți să ne asumăm curajul mărturisirii adevăratei credințe, fiecare după măsura puterii sale, urmând cuvintele Psalmistului: ”Toți s-au abătut, netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unul?”[6]; ”Vremea este ca să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta?”[7], precum și cuvintele Mântuitorului: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați?”[8]; ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați?”[9].
Prin ecumenism, fariseismul a atins punctual culminant
Sursa foto: Român Ortodox
Fariseii din vremea Mântuitorului pentru răutatea, viclenia și învârtoșarea inimii lor nu l-au primit pe Hristos și învățătura Sa. Orbiți de slava pământească, nu au primit legea iubirii și încă a iubirii vrăjmașilor pentru că le erau stricate afacerile și socotelile mărunte și meschine. Au dat slava cerească pe cea pământească. Fariseii vremurilor noastre l-au “cunoscut” și l-au “primit” pe Hristos numai cu mintea, cu rațiunea, dar nu a ajuns niciodată în inimile lor, deși se împărtășesc cu Trupul și cu Sângele Mielului la fiecare Sfântă Liturghie.
Fariseii cei de pe urmă și-au făcut socoteli tocmai pe seama Legii Harului, pe care Mântuitorul ne-a adus-o prin întruparea și prin Jertfa mântuitoare de pe Cruce. În nota lor desacralizatoare, ecumeniștii, au dus în derizoriu virtuțile ce definesc inima Ortodoxiei precum Sfințenia, Iubirea, Mila și Adevărul. Cum este să te folosești de Biserică, de Sfinții lui Dumnezeu și de însuși Dumnezeu în schimbul unor interese lumesti? S-au întors vechii farisei, dar sub o mască mult mai vicleană și metode cu mult mai rafinate, ca să-i amăgească până și pe cei aleși.
Dumnezeu este iubire și avem poruncă de la El ca această iubire să-i cuprindă chiar și pe vrăjmași. Ecumeniștii au pervertit și cel mai curat și puternic sentiment sau mai bine pus virtute pe care a sădit-o Dumnezeu în inima omului. Iubirea ca agape au transformat-o într-o iubire mincinoasă, într-o evlavie fariseică, falsă, supusă unor interese lumești pieritoare. Iubirea curată, ca și Credința, nu sunt monede de schimb cu care să negociezi lucruri trecătoare. Or, ecumeniștii se aseamănă celor care l-au răstignit pe Mântuitorul. Sunt atât de „iubitori” încât și-au confecționat un dumnezeu la care să se închine toți „creștinii” deopotrivă, fie ei papistașii, protestanți și, de ce nu, în cele din urmă, mahomedani, budiști sau mozaici. Aceasta este „iubirea desăvârșită” strigă aceștia, când dumnezeul lor primește pe toți copiii, ca un „tată iubitor” în staulul său! Da, doar că nu este dumnezeu acela care își hrănește copiii cu iluzia unei iubiri amăgitoare, căci adevăratul Dumnezeu își hrănește fiii Săi nu cu iluzii sau amăgiri, ci cu adevăr: „Eu sunt Calea Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”[10]. Și atunci iubirea, mila creștină sunt virtuți care pot fi exprimate numai în Adevăr, nicidecum în erezie. Ei amestecă mila creștină cu mărturisirea Adevărului de Credință. „În calitate de creștin – spune Nicolae Velimirovici – vă puteți sacrifica pentru cei de altă credință atât averea cât și viața, dar nicidecum Adevărul lui Hristos, fiindcă averea și viața sunt proprietatea dumneavoastră, iar Adevărul este proprietatea lui Hristos”.
Vorbesc ecumeniștii de sfințenie, de mucenicie și de altele. Operează cu aceste Sfințenii ca și operatorii de I.T. Pentru ei acestea sunt un fel de algoritmi ai Inteligenței Artificiale. Este binecunoscută desacralizarea lăcașurilor de cult prin purtarea măștii și spălarea ritualică a mâinilor cu dezinfectanți, prin igienizarea icoanelor și a obiectelor de cult și prin folosirea mai multor lingurițe la împărtășirea credincioșilor în locul uneia singure, cum se folosește de 2000 de ani în Tradiția Ortodoxă. Dacă vechii fariseii l-au răstignit la propriu pe Mântuitorul, cei de acum au îndrăznit și au reușit să-L răstignească pe Hristos în propriul Său Potir.
Ecumeniștii se folosesc de toate cele sfinte, dar nu au nimic sfânt. Vorbesc de mucenicie, dar s-au lepădat de Adevărul de Credință. Vorbesc de iubire și în același timp îl răstignesc pe Hristos în inimile lor.
Ecumenismul, această plagă ce a cuprins Ortodoxia, a convertit virtuțile creștine, morala creștină într-un fel de coduri moralizatoare imanente, ce se conduc după legi omenești, nemaiținând seama de legea iubirii înscrisă în inima omului chiar de Dumnezeu, și care transcende totul: timpul, spațiul, tot ce ține de materie, prin lucrarea sfințitoare a Harului Duhului Sfânt și merge în Veșnicie. În Faptele Apostolilor, citând cuvântul profetului Ioil, se spune: “Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa. Încă și peste slugile Mele și peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu și vor prooroci. Și minuni voi face sus în cer și jos pe pământ semne: sânge, foc și fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric și luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare și strălucită. Și tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.
Cum a început creștinismul, așa va și sfârși. Și nu mă refer aici la catacombe, ci la acei iudeo-creștini care au constituit nucleul creștinismului creat de Mântuitorul Hristos în jurul celor 12 Apostoli. În ziua Cincizecimii, la coborârea Sfântului Duh și în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au încreștinat ca la 3000 de iudei. Așa a luat ființă Biserica văzută al cărei cap este Hristos, ca o turmă mică. Tot așa va fi Biserica și la sfârșitul veacurilor, atunci când Dreptul Judecător va veni întru Slava sa și o turmă mică – Cine este turma mică? Cu ce se identifică ea? Identitatea turmei mici este Adevărul Hristos, căci El a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția”[11] și „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin?”[12].
[1]Conform Lc 10, 21
[2]Aceste paragrafe reprezintă un rezumat al învățăturii de credință a Arhiepiscopului Averchie Taușev, așa cum este redată în lucrarea Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Editura Sophia, 288 p.
[3]Cf. Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23.
[4]Învățături extrase din Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericești, Editura Christiana, 2005, 109 p.
[5]Matei 10, 32
[6]Psalmul 52, 4
[7]Psalmul 118, 126
[8]Matei 23, 23
[9]Matei 23, 13
[10]Ioan 14, 6
[11]Luca 12, 32
[12]Matei 28, 20
