Autocefalia ucraineană

Protoprezbiter Teodor Zisis, Profesor emerit al Universității din Tesalonic

Autocefalia ucraineană

Interferența necanonică și dezbinătoare a Constantinopolului

Tesalonic 2018

Editura “Palimpsiston”

PROLOG

Deja au apărut persecuțiile și tulburările interne care vor nenoroci Ucraina din pricina interferenței samavolnice și necanonice a Bisericii de Constantinopol într-o jurisdicție străină. Ucraina, din epoca încreștinării rușilor în perioada lui Vladimir (988), aparține politic și bisericește istoriei unitare a rușilor. Constantinopolul a sprijinit această unitate de-a lungul veacurilor statornic, chiar și când neorânduielile politice din regiune, întrepătrunse cu tendințele de latinizare a rușilor ortodocși, au reușit să desfacă unele regiuni ale rușilor și să le anexeze la un stat vecin occidental. La scurt timp, această unitate, care a fost tulburată temporar, a revenit, și deciziile Patriarhilor de Constantinopol, care au conlucrat la aceste dezbinări, au fost caracterizate drept malefice și interesate de către urmașii lor, sfinți isihaști.

Constantinopolul duce lipsă de acest rol al lui istoric drept agent de unitate al ortodocșilor, urmând pe Patriarhii malefici, nu pe cei sfinți, ca să slujească iarăși puteri occidentale, care cultivă sistematic rusofobia și urmăresc slăbirea marelui neam de ruși ortodocși.

Erodarea morală și duhovnicească a Occidentului, care conduce lumea occidentală la o catastrofă internă, papismul și protestantismul, nu doar că nu au abordat-o în mod sănătos, ci s-au îmbolnăvit greu și ei înșiși de secularism, de libertinajul moral și de dezmăț. Acum chiar și țările ortodoxe care s-au înrolat în Uniunea Europeană sau doresc să o facă sunt silite de către conducerea “Noii Ordini Mondiale” și votează legi imorale ca să dizolve lucrurile care continuă societățile creștine: căsătoria, familia, istoria națională, ora de religie, rădăcinile creștine ale civilizației europene.

Totuși, Rusia lui Vladimir Putin reacționează la toate acestea, de aceea se și străduiesc să o în genunch eze și bisericește, utilizând Patriarhia Ecumenică, din nefericire, care îi prejudiciază astfel rolul recunoscut de toți ortodocșii de factor coordonator și unificator. Ar fi fost un lucru de dorit, de vreme ce Constantinopolul, prin pseudosinodul din Creta a trădat credința ortodoxă și a îndreptățit ecumenismul sincretist al occidentalilor, ca Biserica Rusiei, care nu a luat parte la așa-zisul “Sfânt și Mare Sinod”, să se alinieze bisericește cu conducerea politică a Rusiei împotriva Occidentului, împotriva învățăturilor greșite ale papismului și ale protestantismului, împotriva panereziei ecumenismului și să nu urmeze Constantinopolul în declinul lui eretic ecumenist. Poate capul Bisericii, Dumnezeu-Omul Hristos, prin acordarea imprudentă, necanonică și care ignoră istoria a autocefaliei schismaticilor din Ucraina, lucrează din nou triumful Ortodoxiei și rușinarea vrăjmașilor ei. Prima independență a Moscovei de Constantinopol s-a produs după Sinodul trădător de la Ferrara-Florența(1438-1439).

Protoprezbiter Teodor Zisis                                                                                        Decembrie 2018

Cuprins

1. UCRAINA ESTE TERITORIU CANONIC AL BISERICII RUSIEI. Nu există documente doveditoare în favoarea Constantinopolului.
2. Kievul a născut Biserica Rusiei și aparține de ea până astăzi.
3. Patriarhia Ecumenică se pune alături de niște puteri schismatice dezbinătoare
4. Răstălmăcirea intenționată și ascunderea documentelor. Se pregătește un studiu de referință.
5. Biserica mamă a Ucrainei este acum Moscova. Constantinopolul a fost în trecut.
6. Ucraina este un precedent r?u pentru autocefalia Skopjei. Biserica Serbiei este neliniștită
7. Autocefalia în Ucraina va vătăma Constantinopolul. Vor trage foloase Grecia și America.
8. Constantinopolul provoacă dezbinări și schisme. Să-și îndrepte cursul.
9. AUTOCEFALIA UCRAINEANĂ. Dosirea și răstălmăcirea documentelor. Introducere preliminară.
10. În chestiunea ucraineană Biserica Rusiei are dreptate. Primejdia etnofiletismului pentru Bisericile grecești.
11. Istoria unitară și indivizibilă a Bisericii Rusiei. Cuprinde și Kievul.
12. Eforturile nefericite de împărțire a Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia.
13. Maliciozitatea Patriarhului varlaamit Ioan Caleca dezbină Biserica Rusiei.
14. Unitatea este restaurată de Patriarhul isihast Isidor I.
15. Împăratul Ioan VI Cantacuzino favorabil Bisericii unitare Ruse.
16. Patriarhii Calist I și Filothei Kokkinos favorabili Bisericii unitare Ruse.
17. Dezbinarea Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia, lucrare a uniaților și latino-cugetătorilor.
18. Reunirea Kievului și Moscovei în 1686 și răstălmăcirea documentelor aferente.
19. Cele două documente invocate de Constantinopol sunt răstălmăcite de propriii cercetători.
20. Primul document și interpretarea lui corectă.
21. Al doilea document clarifică mai bine lucrurile.

Concluzii

I UCRAINA ESTE TERITORIU CANONIC AL BISERICII RUSIEI. Nu există documente doveditoare în favoarea Constantinopolului.

1. Kievul a născut Biserica Rusiei și aparține de ea până astăzi.

În centrul proceselor, disensiunilor, opozițiilor bisericești, dar și al revendicărilor geo-politice, se află în vremea aceasta acordarea autocefaliei Bisericii Ucrainei, care de veacuri nu numai că aparține jurisdicției bisericești a Bisericii Rusiei, ci constituie și obârșia istoriei bisericești a rușilor, locul de băștină, cristelnița care a născut Biserica Rusiei prin botezul conducătorului rușilor, Vladimir, și a poporului rus în Kiev în 988. Sărbătorile mileniului de creștinare a rușilor (988-1988) la inițiativa Bisericii Ruse și mai ales în Kiev, cu recunoaștere inter-bisericească și contribuție inter-disciplinară demonstrează cui se subordonează bisericește după accepțiunea comună Kievul. Atunci Constantinopolul a revendicat drepturi asupra ținutului Kiev ca să fie nevoie ca Patriarhul Moscovei și ceilalți înalți stătători să ia voie de la Constantinopol să se deplaseze la manifestările festive la Kiev.

Dacă deschide cineva orice Enciclopedie religioasă sau “Dipticele” Bisericilor Locale, care prezintă articularea lor administrativă, precum şi articularea administrativă a celorlalte Biserici, va observa că Ucraina depinde administrativ şi canonic de Biserica Rusiei. A fost consemnat sau recunoscut până acum că Ucraina depinde de Patriarhia de Constantinopol în Calendarul Patriarhiei Ecumenice pe anul 1998, pe care s-a întâmplat să-l găsesc repede în biblioteca mea, în vol. II (Administrație), la capitolul “Restul Bisericilor autocefale”, este trecută prima Biserica Rusiei, în enumerarea Mitropoliților ei primul lor îl ocupă Vladimir, “Mitropolitul Kievului şi a toată Ucraina, membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ruse[1], predecesorul Mitropolitului canonic de astăzi, Onufrie. În Biserica Rusiei sunt trecuţi şi toţi ceilalţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi episcopi ai eparhiilor şi oraşelor din Ucraina, Facultăţile de Teologie din Kiev, din Odessa, faimoasa Lavră a Peşterilor din Kiev, Lavra Poceaev şi o mulțime de alte aşezăminte şi locuri de închinare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu “Dipticele” Bisericii Greciei din 2018, care enumeră Mitropoliții, Arhiepiscopii, Episcopii şi numeroasele eparhii ale Ucrainei care aparțin de jurisdicția bisericească a Bisericii Rusiei[2].

2. Patriarhia Ecumenică se pune alături de niște puteri schismatice dezbinătoare

Deci, chiar și numai pe baza acestei situații bisericești consemnate oficial, care poate să fie întărită de o mulțime de alte documente, Ucraina este bisericește de la începutul istoriei creștinismului o parte nezdruncinată și nedespărțită, la început în frunte, a Bisericii Rusiei. Pentru o perioadă mică de timp, din cauza unor situații istorice deosebite și a unor constrângeri și uneltiri externe, a rămas sub jurisdicția Constantinopolului, sub care de altfel a fost de veacuri în întregime și Biserica Rusiei, unită cu Kievul. Și, când au pierit aceste presiuni și uneltiri externe din partea Occidentului papistaț de atunci, prin intermediul Poloniei, Lituaniei și a altor puteri cruciate și uniate, a revenit acolo unde aparținea de la început și dintotdeauna, la Biserica Ortodoxă a Rusiei. Este o greșeală că astăzi Patriarhia Ecumenică se alătură acelorași puteri occidentale care au dezbinat odinioară Biserica Rusiei și au provocat prigonirea ortodocșilor și încălcarea unor locuri sfinte, după cum se pregătesc să facă și acum ucrainenii naționaliști, ascunși de președintele unit al Ucrainei, Poroșenko[3], și schismaticii filopapistați din Ucraina.ista?i din Ucraina.

3. Răstălmăcirea intenționată și ascunderea documentelor. Se pregătește un studiu de referință.

Pregătim un articol cu toate elementele doveditoare istorice despre jurisdicția neîndoielnică istorică a Bisericii Ruse asupra Ucrainei. Facem aceasta științific pentru că în parcursul nostru universitar, cel ce scriu, și soția mea, Cristina Bulaki-Zisis (acum monahia Nectaria), profesor asistent al Facultății Teologice al Universității din Tesalonic, pe subiectul cunoscut al ”Istoriei Bisericilor slave”, ne-am ocupat intens de istoria Bisericii Ruse și de relațiile ei cu Biserica de Constantinopol, de aceea suntem deranjați și întristați când este contrafăcut adevărul istoric. Din păcate, Constantinopolul, pentru a-și îndreptăți intruziunea sa anticanonică pe terenul jurisdicției bisericești a Ucrainei, invocă două documente dintre zeci de alte documente, din care dovedește pasămite că Ucraina nu a fost cedată niciodată definitiv Bisericii Rusiei, nici prin actul sinodal din 1686, care întărește că Ucraina ar fi rămas chipurile sub Patriarhia ecumenică și că cedarea a fost temporară. Este vorba despre o răstălmăcire intenționată și de deformarea documentelor pentru o dezinformare ”științifică”, ce creează totuși impresia celor care nu au o cunoaștere istorică suficientă că sunt invocate elemente doveditoare puternice și nezdruncinate de către Constantinopol. Noi vom prezenta științific în articolul nostru cu atenție alte documente care sunt descoperite, dar vom și îndrepta răstălmăcirile celor două documente. Ca un prim gest al folosirii intenționate a celor două documente, oferim opinia cunoscutului profesor istoric și canonist Vl. Feidas, care, atât în articolul său ”Enciclopedie religioasă și morală”, cât și în cartea sa mare, ”Istoria bisericească a Rusiei (988-1988)”, acceptă faptul că prin actul sinodal din 1686 Patriarhia Ecumenică a pus Ucraina sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Scrie cuvânt cu cuvânt: ”În 1686 a fost semnată pacea ruso-poloneză, iar Rusia Mică împreună cu Kievul au fost cuprinse la Moscova. Eparhiile de Lușk, Lvov, Przemyśl și Moghilev și-au dobândit libertatea religioasă. În final, Patriarhul Dionisie a pus Mitropolia de Kiev în jurisdicția Patriarhiei Moscovei (1687)”[4]. Și noi, în studiul nostru cu titlul “Patriarhia Ecumenică și Biserica Rusiei” am scris că “după victoria rușilor asupra Poloniei din 1654 și încorporarea Ucrainei în Rusia a fost legat din nou Kievul cu Moscova și a fost restaurată unitatea prin validarea Patriarhiei Ecumenice” (1686)[5].

4. Biserica mamă a Ucrainei este acum Moscova. Constantinopolul a fost în trecut

De asemenea, nu este adevărat că Patriarhia Ecumenică este mama Bisericii Ucrainei și, prin urmare, ca Biserică mamă, are dreptul să acorde autocefalie Bisericilor pe care le-a născut, după cum a acordat autocefalie Bisericilor Rusiei, Greciei, României, Serbiei, Bulgariei, Albaniei. Are dreptul până când o Biserică fiică devine autocefală, când nu mai este fiică, ci Biserică soră, egală în toate cu Biserica din care a provenit, care nu mai este îndreptățită să intervină în problemele ei interne; când o face, săvârșește căderea canonică grea de intruziune într-o jurisdicție bisericească străină. Biserica Rusiei în întregime, împreună cu teritoriile din Ucraina de astăzi, a avut drept mamă Constantinopolul până la proclamarea autocefaliei ei și emanciparea ei din 1448, fără acceptul Constantinopolului, care a ridicat, totuși, sinodal în 1593 și cu participarea altor Patriarhi din Răsărit la vrednicia și cinstea patriarhală Mitropolia Moscovei, adică la rangul de Patriarhie, și a recunoscut autocefalia ei. Temporară a fost împărțirea Bisericii unitare și neîmpărțite a Rusiei prin faptul că a rămas pentru o perioadă Kievul o Mitropolie independentă în special prin acțiunile Patriarhului unit Grigorie Mamas de Constantinopol, susținut de pseudosinodul de la Ferrara-Florența, care a hirotonit Mitropolit de Kiev pe Grigorie Bulgarul, de asemenea unit, și a pus bazele răspândirii uniației în Ucraina până când, în 1686, s-a reunit, după cum am spus, Ucraina cu Biserica Rusă și rămâne de atunci în mod netulburat de trei secole o parte din Biserica autocefală a Rusiei. Patriarhul Bartolomeu întărește iarăși Uniația prin acțiunile sale, precum Grigorie Mamas.

5. Ucraina este un precedent rău pentru autocefalia Skopjei. Biserica Serbiei este neliniștită

Pe același considerent va putea susține Patriarhul Ecumenic că și Biserica schismatică de la Skopje aparține de propria ei jurisdicție, și nu de jurisdicția Serbiei, de vreme ce și Biserica Serbiei și teritoriul Skopjiei au fost cândva în jurisdicția Bisericii de Constantinopol. Totuși cui a fost subordonată Skopje până la independența ei schismatică față de Biserica Serbiei? Nu a fost subordonată Bisericii autocefale a Serbiei și nu va constitui o intruziune într-un teritoriu bisericesc străin amestecul Constantinopolului în acordarea autocefaliei schismaticilor (macedoneni) de la Skopje, după cum se neliniștesc conducătorii bisericești ai Bisericii Serbiei și se opun răului săvârșit, care va fi creat în Ucraina? Poate să intervină după interese Constantinopolul în teritorii străine ale Bisericilor autocefale deoarece acestea au aparținut cândva de jurisdicția lui? Chiar dacă am trece cu vederea faptul că istoric Kievul, Ucraina, a fost parte de la început și membru nedespărțit al Bisericii Ruse, nu ajung mai bine de trei secole, din 1686 până astăzi, când este subordonat canonic Bisericii autocefale a Rusiei, ca să răstoarne intruziunea în teritoriul ei canonic?

6. Autocefalia în Ucraina va vătăma Constantinopolul. Vor trage foloase Grecia și America

Intruziunea Constantinopolului în Ucraina dezlănțuie iadul cu consecințe rele neprevăzute pentru Constantinopolul însuși. Desigur că Ucraina, ca stat independent, urmărește să aibă și Biserică autocefală independentă și nu va fi istoric și canonic ilogic ca ortodocșii ucraineni să depună cerere în acest sens, ajunge să se facă asta într-un mod canonic și cu acordul celorlalte Biserici. Principiul canonic și cele bisericești s-a obișnuit să se conformeze cu cele politice are putere de-a lungul timpului și a fost valabil în aproape toate cazurile de acordare a autocefaliei unor regiuni care și-au câștigat independența lor politică. Pe baza acestui principiu, regiunile din Grecia care au fost încorporate în statul grec de mai bine de un secol, din 1912, trebuie să se alăture Bisericii autocefale a Greciei, dacă este valabil principiul “statul independent unitar înseamnă și Biserică autocefală unitară”. Astfel, Biserica semi-autonomă a Cretei, Mitropoliile din Dodekanisiu (cele 12 insule) și Sfântul Munte, care continuă să fie subordonate Patriarhiei Ecumenice, numai că aparțin regional de Grecia, va trebui să fie încorporate în Biserica autocefală a Greciei, după cum s-a făcut cu Heptanisia (cele 7 insule) în 1864. Același lucru este valabil chiar și pentru greșit numitele “ținuturi Noi”, care acum, după un secol, au devenit “Vechi”. Constantinopolul trebuie să înceteze să mai revendice din Biserica Greciei și să-i considere pe arhiereii aleși de Ierarhia Bisericii Greciei drept arhierei ai Bisericii Constantinopolului. Și marea Americă, de asemenea, este stat independent și unitar; și totuși, discuția despre autocefalia Bisericii din America, ce a început și continuă, provoacă mânie și amenințări pentru cei care o propun Constantinopolului, care deschide singur drumul pentru evoluții ostile pe seama sa prin autocefalia Ucrainei.

7. Constantinopolul provoacă dezbinări și schisme. Să-și îndrepte cursul.

Cel mai rău dintre toate este faptul că însuși Constantinopolul, al cărui rol coordonator recunoscut de toți îndreaptă spre întărirea unității ortodocșilor, provoacă dezbinări și schisme și astfel subminează și torpilează el singur acest rol și, după cum am scris cu altă ocazie, el însuși taie ramura cea mai de sus, poziția cea mai înaltă, pe care l-au ridicat sfintele canoane și tradiția bisericească. A dezbinat Biserica prin pseudosinodul din Creta, la care nu au luat parte patru Biserici, care reprezintă mai mult de jumătate din credincioșii ortodocși și pe care nu-l acceptă nici membri din Bisericile care au luat parte, clerici și mireni, care au întrerupt pomenirea numelor episcopilor lor prin îngrădire. O dezbină iarăși prin intruziunea anticanonică în Ucraina, care răstoarnă consensul și acordul care a fost atins la dezbaterile presinodale pe tema autocefaliei. Conform acestora, Biserica ce dorește autocefalia depune cerere la “Biserica mamă” și, câtă vreme ea o acceptă, o transmite Patriarhiei Ecumenice, care își asumă să asigure acordul panortodox. Când este asigurat și acesta, este pregătit tomosul pentru acordarea autocefaliei. Acum nici cererea respectivă nu a fost depusă de Biserica Ortodoxă canonică a Ucrainei. Nici “Biserica mamă” a Rusiei nu este de acord cu acordarea autocefaliei. Efortul Constantinopolului de a se arăta drept “Biserică mamă” nu este convingător, de vreme ce din 1686, când a fost alăturată Ucraina la Biserica Rusiei, au trecut mai bine de trei secole, în care până astăzi aparține de Biserica Rusiei, după cum este recunoscut de toate Bisericile. Constantinopolul însuși până de curând recunoștea pe Mitropolitul Onufrie drept Mitropolit canonic al Bisericii Rusiei și dădea asigurări presinodale că nu va pune niciodată subiectul autocefaliei Ucrainei. Dar, chiar dacă primim și legalizăm furtul de nume de “Biserica mamă” pe care îl face Constantinopolul, care răstălmăcește documentele aferente, se găsește iarăși discreditat pentru că nu i-a fost depusă cererea aferentă de către Biserica Ucrainei canonică de sub Mitropolitul Onufrie. Schismaticii și uniații nu aparțin Bisericii și nu au nici un drept canonic înainte de a se întoarce și deveni membri ai Bisericii canonice. De asemenea, nu a fost asigurat nici acordul Bisericilor Ortodoxe Locale în majoritatea lor, de vreme ce numai puține Biserici grecești, pe criterii etnofiletiste, vor fi de acord tacit cu Constantinopolul pentru că nu cutează să se opună vădit adevărului istoric.

Patriarhia Ecumenică, pentru prima dată în ultimii ani, pare atât de neputincioasă și izolată bisericește. În calitate de cleric vechi, colaborator și consilier al Bisericii de Constantinopol, mă întristez pentru această evoluție, cu toate că am încasat amărăciuni și persecuții deoarece nu sunt de acord cu inițiativele ei primejdioase. Trebuia ca actualii ei consilieri să o abată de la cursul spre dezbinări, schisme și izolare. Mai este vreme înainte de ultimul pas.

1. AUTOCEFALIA UCRAINEANă
   Dosirea și răstălmăcirea documentelor

1. Introducere preliminară

Toată Ortodoxia, dar și restul lumii creștine urmăresc, una cu agonie și neliniște și ceilalți cu bucurie ascunsă, ciocnirea dintre cele două Biserici de Constantinopol și Moscova, din cauza jurisdicției revendicate în Ucraina sau, mai exact, din cauza intruziunii Patriarhiei Ecumenice în teritoriul canonic al Bisericii Rusiei, de care a aparținut mereu și statornic Kievul, în afară de unele perioade anormale de cuceriri străine, care au provocat desprinderea ei. Ne-am exprimat deja prin articolul nostru opinia, ca unii care ne-am ocupat de mai demult cu cercetarea relațiilor dintre Constantinopol și Moscova. Acest articol al nostru, cu titlul “Ucraina este teritoriu canonic al Bisericii Rusiei. Nu există documente doveditoare în favoarea Constantinopolului” a atins o acceptare largă pe internet prin sute de mii de accesări. Într-o săptămână a depășit trei sute de mii și acest număr este în creștere. Acolo am promis că pregătim un articol mai extins, în care vom prezenta printr-o dezvoltare mai largă adevărul istoric care este ascuns și maltratat de Patriarhia Ecumenică pentru a fi susținută o schismă și probabil și un conflict etnic în Ucraina.

Concret, Patriarhia Ecumenică, pentru a îndreptăți intruziunea ei anticanonică într-o jurisdicție străină, a publicat un studiu cu titlul “Tronul Ecumenic și Biserica Ucrainei – Textele vorbesc”, unde sunt prezentate și comentate două texte patriarhale din care reiese chipurile că în 1686 Patriarhia Ecumenică a acordat temporar Kievul Bisericii Rusiei și că acum are dreptul să ridice acea acordare și să redobândească jurisdicția ei veche, prin urmare are și dreptul să acorde unilateral autocefalie Ucrainei, fără opinia aprobatoare a Bisericii Rusiei, de care aparține de veacuri Ucraina. Constantinopolul deja a trecut printr-un pas distructiv la această responsabilitate cu consecința că deja Moscova a întrerupt comuniunea euharistică față de Constantinopol și a imputat schisma Patriarhului Bartolomeu pentru că a restabilit comuniunea cu două formațiuni schismatice în Ucraina pe care Biserica Rusiei continuă să le considere în mod îndreptățit drept schismatice.

Deci în articolul acesta mai întins, pe care l-am promis, prezentăm multe texte ale Patriarhiei Ecumenice, din care reiese că Kievul aparține de Rusia istoric, etnic, bisericește, a fost despărțit în perioade istorice anormale și s-a reunit bisericește în 1686 printr-o decizie patriarhală și sinodală a Constantinopolului. Cele două documente pe care le invocă Patriarhia Ecumenică pledează pentru această poziție, totuși sunt răstălmăcite de cei care și-au asumat sarcina să susțină revendicările anticanonice ale Constantinopolului. Subcapitolele articolului nostru conțin următoarele:

1. În chestiunea ucraineană Biserica Rusiei are dreptate.Primejdia etnofiletismului pentru Bisericile grecești
2. Istoria unitară și indivizibilă a Bisericii Rusiei cuprinde și Kievul
3. Eforturile nefericite de împărțire a Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia
4. Maliciositatea Patriarhului varlaamit Ioan Caleca dezbină Biserica Rusiei
5. Unitatea este restaurată de Patriarhul isihast Isidor
6. Împăratul Ioan VI Cantacuzino favorabilii Bisericii unitare Ruse
7. Patriarhii Calist I și Filothei Kokkinos favorabilii Bisericii unitare Ruse
8. Dezbinarea Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia, lucrare a uniaților și latino-cugetătorilor
9. Reunirea Kievului și Moscovei în 1686 și răstălmăcirea documentelor aferente
10. Cele două documente invocate de Constantinopol sunt răstălmăcite de proprii ei cercetători
11. Primul document și interpretarea lui corectă
12. Al doilea document clarifică mai bine lucrurile

Concluzii

1. În chestiunea ucraineană Biserica Rusiei are dreptate. Primejdia etnofiletismului pentru Bisericile grecești

In calitate de colaborator vechi și susținător al Patriarhiei Ecumenice în tendințele întrezărite de hegemonie a Moscovei în interiorul Bisericii Ortodoxe, la fel cu formarea teoriei despre “A treia Romă”, care desigur că nu a fost, nici nu este scoasă oficial în față și la nivelul intereselor mele de cercetare despre relațiile inter-ortodoxe și despre parcursul lor, m-am ocupat de relațiile de-a lungul timpului ale celor două Biserici în referatele pe care le-am făcut la două Congrese internaționale. Aceste relații s-au aflat în actualitate în 1988 cu prilejul sărbătoririi a o mie de ani de la botezarea Sf. Vladimir și a poporului rus la Kiev (988-1988). Primul meu studiu cu titlul “Patriarhia Ecumenică și Biserica Rusiei” a fost comunicat ca referat la Seminarul Internațional pe care l-a organizat la Geneva Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice (mai 1988) cu tema: “Rusia. O mie de ani de viață creștină”. Al doilea studiu al meu cu tema “Biserica de Constantinopol ca agent al unității rușilor creștinați de ea” a fost comunicat la Seminarul Istoric Internațional convocat de Biserica Rusiei (iulie 1988) la Kiev în contextul sărbătoririi, de asemenea, a unui mileniu. Ambele studii au fost publicate în cartea “Constantinopolul și Moscova”[6], unde sunt publicate de asemenea în anexă zeci de documente care privesc relațiile celor două Biserici pe parcursul mileniului, pe baza cărora poate oricine să extragă concluzii sigure și pentru subiectul dezbătut astăzi al autocefaliei la ortodocșii din Ucraina. Provoacă senzație de aceea invocarea selectivă din partea Constantinopolului a numai două documente drept elemente doveditoare, care mai ales sunt răstălmăcite ca să întemeieze poziția că Ucraina constituie teren canonic al Bisericii de Constantinopol și, prin urmare, îndreptățesc inițiativa și acțiunile ei de a acorda autocefalie ortodocșilor din Ucraina, ignorând Biserica Rusiei și pe Mitropolitul canonic al Kievului, care reacționează pe drept.

Este folositor să menționez și faptul că soția mea, Cristina Bulaki-Zisis (acum monahia Nectaria), profesor asistent de „Istoria Bisericilor slave” la Facultatea de Teologie a Universității din Tesalonic, a alcătuit, în contextul iarăși a sărbătoririi mileniului, monografia cu titlul „Încreștinarea rușilor”[7], care răstoarnă opiniile științifice ale celor ce urmăreau și urmăresc să nege faptul bine dovedit că rușii au fost creștinați de Constantinopol și ca să renunțe la creștinarea din partea altor centre creștine, în special Roma. Cartea aceasta a fost distribuită mulți ani ca manual didactic studenților de la Facultatea de Teologie și după pensionarea autoarei.

Clericul și omul de știință grec s-ar bucura extraordinar dacă Patriarhia greacă de Constantinopol ar fi avut de partea ei istoria și sfintele canoane pe subiectul Ucrainei, când ar fi avut un imbold în plus să susțină istoric și teologic revendicările ei. Din păcate, dreptatea este de partea Moscovei și, prin urmare, partea nedreptățită trebuie să fie susținută și să fie spus adevărul istoric, chiar dacă este cert că mulți care judecă etnofiletist ne vor acuza de o poziționare antipatriotică și antigrecească. Nu voi pune în contrapondere dictonul străvechi grecesc “Mi-e prieten Platon, dar mai prieten adevărul”, nici cel al poetului nostru național, Dionisie Solomon, “Trebuie să considerăm etnic ceea ce este adevărat”. Mai bine mă exprimă poziția că creștinii trebuie să punem mai presus de patria noastră pământească patria noastră cerească și prezența ei de pe pământ, Biserica, căreia toți și suntem membri și cetățeni, indiferent de condiția etnică și națională, greci, ruși, sârbi, bulgari, georgieni, români, arabi. Toți suntem membri ai unui trup al lui Hristos, care este Biserica, și în Hristos “nu este iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nu este parte bărbătească și parte femeiască pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”. Cine preferă patriotismul și-l pune mai presus de identitatea lui bisericească introduce în Biserică etnofiletismul, după cum l-a dezavuat Sinodul Local din Constantinopol din 1872, care atacă sobornicitatea/catolicitatea Bisericii, dimensiunea ei mai presus de seminție și neam. Din păcate, cad în rătăcirea etnofiletismului cei care susțin sau condamnă acțiunile sau deciziile conducătorilor bisericești potrivit cu identitatea lor etnică, și nu pe baza adevărului. Acum grecii, Bisericile Locale grecești, care susținem acțiunile eronate ale Patriarhiei Ecumenice, suntem în primejdie să cădem în rătăcirea etnofiletismului, atacând sobornicitatea/catolicitatea și ecumenicitatea Bisericii. Noi vom prezenta relațiile Constantinopolului și Moscovei după cum reies acestea din istorie și din textele sinodale.

2. Istoria unitară și indivizibilă a Bisericii Rusiei cuprinde și Kievul

Nu este nevoie să aibă cineva cunoștințe istorice specializate ca să cunoască faptul că Kievul a fost maica, cristelnița din care s-a născut Biserica Rusă prin botezul conducătorului Vladimir de Kiev și a poporului rus în 988. Sărbătorile internaționale aniversare a o mie de ani de încreștinare, care s-au făcut în 1988, dau mărturie despre recunoașterea universală și generală a începutului kievean al Bisericii Ruse. Și acesta nu a fost un început circumstanțial, de puțini ani, ci aproape trei secole, până la cucerirea mongolă din 1240, Kievul a fost capitala Rusiei, centrul politic-bisericesc și cultural al rușilor, pe care s-a întemeiat cultura lor. Împărțirea obișnuită a istoriei bisericești a Rusiei începe cu perioada kieveană. Cuceririle străine ale regiunii Kiev au forțat pe conducători să transfere centrul lor politic și bisericesc mai la nord, inițial în cetatea lui Vladimir și după aceea la Moscova, fără să renunțe la jurisdicția Bisericii din Kiev și a regiunii din Ucraina. Chiar și când au fost capitale Vladimir și Moscova, Mitropolia una și singură a Bisericii Rusiei, care se subordona atunci Constantinopolului, ca una din Mitropoliile ei, se numea “Mitropolia Kievului și a toată Rusia”.

Un interes deosebit în cazul acesta este faptul că, în fața eforturilor puterilor străine, occidentale și latinofone, de a separa și împărți Mitropolia unitară “a Kievului și a toată Rusia” și de a crea o a doua Mitropolie, după cum fac și astăzi prin crearea unei Biserici autocefale în Ucraina, Constantinopolul nu a permis crearea altei Mitropolii, apreciind că vatămă unitatea Bisericii Ruse și a poporului rus. Când, din cauza unor presiuni sufocante, vătămătoare chiar și pentru Constantinopolul însuși, unii Patriarhi au permis crearea altei Mitropolii, foarte repede urmașii lor au anulat a doua Mitropolie și au restabilit unitatea Bisericii Ruse prin caracterizări foarte puternic depreciative față de acțiunile separatiste și dezbinătoare ale predecesorilor lor, după cum vom vedea. Aceste eforturi, pe care le-a depus Constantinopolul pentru unitatea rușilor, sub o conducere unitară bisericească, le-am prezentat în studiul nostru amintit, “Biserica de Constantinopol ca agent al unității rușilor”. Există acum vreun motiv de a se transform în agent de dezbinare și schisme și ca înțistătătorul ei să încaseze caracterizările depreciative chiar de la succesorii săi? Atât de sufocante și inevitabile sunt iarăși presiunile occidentalilor, care cultivă de secole rusofobia?

Înfășurăm perioadele istorice ale Bisericii Rusiei după cum sunt consemnate ele de istoricii bisericești: a) De la botezul rușilor până la cucerirea mongolă (988-1240). Este caracterizată drept „perioada kieveană”. b) De la cucerirea mongolă a Rusiei până la împărțirea Mitropoliei Rusiei (1240-1462). c) De la împărțirea Mitropoliei Rusiei până la întemeierea Patriarhiei (1462-1589). d) Patriarhia Moscovei (1589-1700). e) Organizarea sinodală a Bisericii Rusiei (1700-1917). f) Reîntemeierea Patriarhiei și regimul sovietic (1917-1990)[11]. g) La acestea poate fi adăugată și a șaptea perioadă de la prăbușirea regimului sovietic până astăzi (1990-2018), perioadă de încetare a persecuțiilor, renaștere și înflorire.

3. Eforturile nefericite de împărțire a Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia

Cucerirea mongolă a Rusiei (1240) are consecințe triste și catastrofale pentru aproape toate principatele Rusiei, în special pentru Rusia de Sud, a cărei cetate renumită și capitală a rușilor, Kievul, a fost distrusă aproape în întregime. O mare parte din popor s-a mutat în regiunile nord-estice, unde a fost mutat inițial sediul Mitropolitului în cetatea Vladimir (1299) și după aceea la Moscova (1328). Totuși, cu toate că, după cucerirea mongolă, Mitropolitul nu locuia la Kiev, a păstrat titlul tradițional de „Mitropolitul Kievului și a toată Rusia” și a continuat să fie episcop al cetății Kievului. Pe parcursul cuceririi mongole, Roma s-a străduit, exploatând conjunctura istorică dificilă, să-i latinizeze pe ruși și să-i supună papismului prin Polonia și Lituania, organizând și cruciade împotriva lor. Sunt cunoscute luptele Sfântului conducător Alexandru Nevski împotriva cavalerilor suedezi și a Ordinului Sabiei, pe care i-a învins și i-a respins (1240-1242). A respins astfel infiltrarea și influența papismului în regiunile nord-estice. Totuși, nu s-a întâmplat același lucru și cu regiunile sud-estice, de care aparține și Ucraina de astăzi. Acolo, Polonia și Lituania, pe motivul cuceririi câtorva teritorii, dar și pe motivul presiunilor și influențelor asupra conducătorilor ruși locali, care sufereau din partea dominației mongole, au reușit să pătrundă și în lucrurile bisericești, urmărind desigur în principal latinizarea. Pentru atingerea acestui scop, trebuia să ajungă la desprinderea regiunilor sud-estice ale Rusiei de administrația unitară bisericească a „Mitropoliei Kievului și a toată Rusia” cea una și singură prin întemeierea și a celei de-a doua sau și a treia Mitropolii.

Exact același lucru îl urmăresc și astăzi; occidentalizarea Ucrainei prin alierea și cooperarea cetățenilor romano-catolici și uniați din Ucraina și a celor două formațiuni schismatice filo-occidentale și latinofrone împotriva Mitropoliei de Kiev de sub Mitropolitul Onufrie, care se subordonează neîndoielnic Bisericii unitare Ruse. Este cunoscut faptul că președintele Poroșenko al Ucrainei, care a promovat autocefalia este uniat și prin el realizează tot Occidentul, Europa și America desprinderea bisericească a Ucrainei de Moscova.

Totuși, atunci Patriarhia Ecumenică, chiar și slăbită după cucerirea latină a Constantinopolului în 1204 și exilul de mulți ani al conducătorilor politici și bisericești la Niceea până în 1261, nu a cedat în fața eforturilor pentru dezbinarea administrației unitare bisericești a rușilor sau când a îngăduit întemeierea altei Mitropolii cu prescripții filo-papistașe din malițiozitatea unui Patriarh și dintr-o estimare rea, a restabilit repede unitatea bisericească a rușilor. Ne vom referi în mod relevant la unele cazuri și la textele aferente.

a) Malițiozitatea Patriarhului varlaamit Ioan Caleca dezbină Biserica Rusiei

Pe la mijlocul secolului al XIV-lea au tulburat Biserica certurile isihaste, pe care le-a provocat Varlaam Calavritul, care a venit din Apus, cu planurile dubioase de rupere a unităţii ortodocşilor, pe care l-a înfruntat teologic cu succes Sf. Grigorie Palama. Din păcate, Patriarh în Constantinopol era atunci faimosul Ioan Caleca (1334-1347), care îl susţinea pe Varlaam Calavritul şi l-a prigonit şi închis pe Sf. Grigorie Palama. Nu au ajuns aceste dezbinări de la nivelul dogmei, al credinţei, a provocat dezbinări şi în Biserica Rusiei prin crearea celei de-a doua Mitropolii, independentă de Mitropolia unitară a Kievului şi a toată Rusia, după cum face întocmai astăzi şi Patriarhul Bartolomeu; nu ne-a ajuns filopapismul şi amnistierea ereziilor la pseudosinodul din Creta, acum împarte şi separă Biserica Rusă unitară prin desprinderea Ucrainei şi acordarea autocefaliei nu Bisericii Ortodoxe canonice de sub Mitropolitul Onufrie, care nu a cerut autocefalia, ci la două formaţiuni schismatice de sub arhiereii caterisiţi Filaret şi Macarie, ignorând penalităţile pe care le-a impus Biserica Rusă şi dispreţuind deciziile tribunalelor bisericeşti canonice ale Bisericii autocefale a Rusiei, ca şi cum ar fi un Papă al Răsăritului. Acest lucru arată samavolniciile Patriarhului Bartolomeu drept mai rele decât cele ale lui Ioan Caleca pentru că, în acelaşi timp cu acţiunea lui dezbinătoare şi separatistă, se face părtaş şi la schismă şi excomunicare, potrivit canonului „cel ce are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat”, pentru că Biserica Rusiei, care a pus pedepse de caterisire şi excomunicare schismaticilor din Ucraina, continuă să-i considere schismatici, caterisiţi şi excomunicaţi[12].

Când s-a produs schimbarea politică și bisericească în Constantinopol în 1347 prin proclamarea ca împărat a lui Ioan Cantacuzino (1347-1354), prieten al isihaștilor, a fost dat jos Ioan Caleca și a luat tronul patriarhal isihastul Isidor (1347-1349). Împreună cu împăcarea Bisericii prin condamnarea lui Varlaam și a susținătorilor lui, a fost restaurată și unitatea în Biserica Rusiei prin desființarea Mitropoliei Galiției, pe care o promova Ioan Caleca și reunirea tuturor ortodocșilor ruși sub Mitropolia unitară a Kievului și a toată Rusia. Se păstrează multe documente deosebit de importante despre faptul că regiunea Ucrainei de astăzi s-a subordonat mereu Bisericii Ruse unitare și numai în perioade de confuzie și anormalitate a fost separată temporar, contribuind la aceasta și îmălăiciozitatea Patriarhului mituit de Constantinopol, care nu se silea spre nimic altceva decât să-și împlinească poftele lui, după cum scrie împăratul Ioan Cantacuzino marelui conducător al Rusiei, Simeon, înțelegându-l pe Ioan Caleca. Vom prezenta puține documente, desprinzând selectiv ideile principale, dar înfățișând și ceva din ansamblu pentru a exista o imagine mai deplină.

b) Unitatea este restaurată de Patriarhul isihast Isidor I

În decizia sinodală din vremea Patriarhului Isidor, care a restabilit unitatea Mitropoliei Kievului și a întregii Rusii (1347) se face referire la confuzia și anomalia pe care le-au provocat certurile și conflictele etnice dintre conducătorii ruși și este amintită unitatea nezdruncinată de patru sute de ani de sub Mitropolitul Kievului. Micile certuri au fost reglate de Mitropolit. “Căci neamul rușilor, deja de mult timp, după ce au trecut aproape patru sute de ani, când cunoștea un Mitropolit, care lua în primire Mitropolia de Kiev la răstimpuri, se bucura de pace adâncă în rândul său, chiar dacă se abătea de la cele cuvenite, care se bucură să se întâmple, pentru că era adus înapoi de el și îndreptat în chip potrivit”. Este inserat în continuare un fragment lung din edictul împăratului Ioan Cantacuzino către marele duce Simeon și ceilalți cîrmuitori, în care se spune că toate episcopiile din Rusia Mică, Ucraina de astăzi, pe care îi numește, “se subordonau preasfintei cetăți a Kievului de când neamul rușilor a primit cunoașterea dumnezeiască prin harul lui Hristos, căreia se subordonează și episcopiile din Rusia Mare. Totuși, din cauza confuziei și anomaliei de după cucerirea mongolă, factorii politici și bisericești din Constantinopol au găsit prilejul, din păcate, chiar și Întâistătătorul Bisericii în mod necuvenit, adică Patriarhul Caleca, care nu se îngrijea de nimic altceva decât să-și realizeze poftele lui și au provocat o mare tulburare în lucrurile politice și bisericești prin inovația de a separa de Mitropolia de Kiev, care acum avea sediul în Moscova, episcopiile din Rusia Mică și să le subordoneze arhiereului de Galiția, pe care l-a avansat din episcop în mitropolit, după cum vrea astăzi Patriarhul Bartolomeu să facă Patriarh de Kiev pe schismaticul Filaret. Totuși, asta desființează obiceiurile legitime în toată Rusia, este un lucru greu și neplăcut pentru toți creștinii care nu vor să fie păstoriți de doi Mitropoliți, ci doresc să rămână neclintit și nemâncat vechiul obicei al unei conduceri bisericești unitare, de aceea și fac totul ca să nu treacă și să se desființeze această inovație, după cum s-a desființat și în trecut de câte ori a fost întreprinsă. Este ca și cum documentul ar fotografia situația de astăzi; lipsește numai din Constantinopol catalizatorul inovației. Spune documentul imperial:

În vremea de confuzie care a fost pentru puțin timp, aflând cei ce administrau lucrurile împărăției acestei vremi în concordanță, dar și înainte-stătătorul necuvenit al Bisericii, fără să se silească spre altceva decât spre împlinirea propriilor pofte și transformând pentru acestea așezarea lucrurilor civile și bisericești în dezordine și aproape toate răsturnându-le și amestecându-le și provocând o totală și felurită vătămare sufletelor și trupurilor creștinilor și făcând pagubă și inovație prin aceasta, au separat de această preasfântă Mitropolie a Kievului episcopiile zise din Rusia Mică și le-au subordonat sub arhiereul Galiției, promovându-l de la episcop la mitropolit, ceea ce s-a făcut spre desființarea obiceiurilor legiuite de demult în această țară a toată Rusia. Dar li s-a părut greu și în surplus tuturor creștinilor din ea, care nu au suportat să fie păstoriți de doi mitropoliți, ci au vrut să rămână neclintit și nemișcat obiceiul pe care-l țineau din vechime, după cum s-a arătat, și, făcând totul pentru desființarea acestei inovații, după cum s-a încercat să se facă această inovație, dar a fost desființată și răsturnată odată cu înfăptuirea ei, nesuportând, după cum s-a spus, creștinii de acolo să fie anulat obiceiul lor.

Și pe baza acestui document imperial Sinodul patriarhal desființează Mitropolia de Galiția și repune toate episcopiile sub Mitropolitul de Kiev și a toată Rusia, restabilind unitatea Bisericii Rusiei. Această reglare, după aprecierea Sinodului de Constantinopol, trebuia să rămână nemișcată pe viitor pentru că este veche și dreaptă pentru interesul unei nații atât de mari și al înțelegerii membrilor ei: ”și să se subordoneze ei, ca mai înainte, în tot timpul de acum încolo și perpetuu” și această situație, ca una veche, dreaptă și care are foarte mare binecuvântare și care se face în folosul acestei nații, adică pentru înțelegerea pașnică a lor între ei, va fi primită nealterarea și de către preasfințiții noștri Patriarhi. Prezentăm întregul document al deciziei sinodale:

Sinodul trimite scrisoare și către Mitropolitul de Galiția, prin care îi comunică faptul că episcopiile din Rusia Mică (Ucraina) revin la Mitropolitul de Kiev și a toată Rusia, unde au fost și înainte, și, prin urmare, este desființată mitropolia lui. De asemenea, îl cheamă să vină la Constantinopol ca să fie cercetate sinodal acuzațiile împotriva lui. Prezentăm textul laconic:

Convocare a Mitropolitului de Galiția la Constantinopol pentru judecare de către Patriarhul Isidor, 1347.

Preasfințite Mitropolit de Galiția și preacinstite, iubite în Domnul frate al modestiei noastre și împreună-slujitor. Har și pace de la Dumnezeu să fie cu sfinția ta!

Urmează să cunoști și sfinția ta din edictul preaputernicului și sfântului meu împărat emis de curând și din actul nostru sinodal ce s-a făcut și s-a restabilit cu privire la episcopiile din Rusia Mică, fiind dată dispoziție să se subordoneze ele iarăși ca mai înainte preasfintei Mitropolii de Kiev, iar despre sfinția ta să știi, după cum s-au vorbit, acuzațiile care s-au vorbit, care au nevoie de o cercetare sinodală și ne angajăm, după cum știi și ai înțeles în sfântul și dumnezeiescul nostru Sinod, ca să fie și să se restabilească ceea ce va fi stabilit a fi drept în mod canonic după ce vor fi cercetate aceste acuzații în mod sinodal. Deci vino neîntârziat, fără nici o amânare! Harul lui Dumnezeu să fie cu sfinția ta!

Luna septembrie, indictionul 1[13].

c) Împăratul Ioan VI Cantacuzino favorabili Bisericii unitare Ruse

Celelalte documente din vremea Patriarhului Isidor I aparțin împăratului Ioan VI Cantacuzino. Unul se adresează Mitropolitului de Kiev (1347), care a protestat față de separarea Mitropoliei prin înființarea Mitropoliei de Galiția. Această inovație se datora, potrivit împăratului, confuziei și anomaliei vremurilor, ale căror cauze erau multe, totuși cea mai mare provenea din malițiozitatea Patriarhului Ioan Caleca: ”Prin aceasta, dintre celelalte multe fapte și inovații nepotrivite, și pentru celelalte cauze, cea mai mare parte fiind datorată malițiozității Patriarhului mituit al Constantinopolului, s-a produs și la voi această inovație”. Este evident că printre multele lucruri nepotrivite și inovații Cantacuzino subînțelege prigoanele împotriva isihaștilor, după cum face și acum Bartolomeu împotriva celor care ne luptăm împotriva panereziei ecumenismului și a pseudosinodului din Creta. Împăratul comunică Mitropolitului că episcopiile tăiate din Rusia Mică revin la Mitropolia de Kiev și că a fost chemat și Mitropolitul de Galiția la Constantinopol ca să fie cercetate acuzațiile împotriva lui[14].

A doua scrisoare a împăratului se adresează marelui conducător al Rusiei, Simeon, prin care îi face cunoscută restabilirea unității Mitropoliei de Kiev și a întregii Rusii (1347). Reia faptul că între multele fapte nepotrivite și inovații ale Patriarhului Ioan Caleca este și crearea Mitropoliei de Galiția pentru că Patriarhul nu era interesat de nimic altceva decât numai să-și satisfacă poftele sale. Totuși acum a fost restabilită buna ordine, a fost scos din scaun și caterisit malițiosul Patriarh de către Sinod, care a decis, de asemenea, că toți episcopii din Rusia, Mare și Mică, să se subordoneze Mitropoliei de Kiev. Prezentăm fragmentul care ne interesează:

De aceea a sosit și s-a produs prin îngăduința lui Dumnezeu doar pentru puțin timp confuzia care a intervenit în lucruri, pe care urma să v-o facem cunoscută și vouă, și s-au produs și alte multe inovații și disoluții ale lucrurilor și pentru alte cauze, dar mai mult pentru maliciozitatea avarului Patriarh al Constantinopolului, care nu s-a silit pentru nimic altceva decât să-și împlinească propriile pofte. S-a făcut și această inovație la voi și a fost promovată Galicia ca mitropolie. Dintr-o dată, de vreme ce a binevoit Dumnezeu, s-a produs necuviința în această vreme de confuzie, dar s-a produs și a fost restabilit fiecare dintre lucruri la locul cuvenit și datorat, a fost aruncat de acum și acest avar Patriarh al Constantinopolului pentru neregulile lui și pentru celelalte pe care le-a făcut în afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane și a fost caterisit și acum, iată, împărăția mea și-a ales cu votul și cercetarea dumnezeiescului și Sfântului Sinod și a ajuns pe Tronul de Dumnezeu păzitului, slăvitului și măritului Constantinopol ca Patriarh Ecumenic cel care a fost judecat vrednic și potrivit pentru un astfel de tron de Patriarh, pentru care a fost agonisită o viețuire plăcută lui Dumnezeu și care este strunită spre folosul multor suflete și, de vreme ce și voi ați cerut să fie restabilite la loc preasfintele Episcopii din Rusia Mică, Galicia și celelalte, sub preasfânta Mitropolie de Kiev ca mai înainte, împărăția mea și acest Preasfânt Stăpân al meu, Patriarhul Ecumenic, cu dumnezeiescul și Sfântul Sinod din jurul său a judecat și s-a ordonat ca iarăși să fie supuse aceste preasfinte Episcopii față de preasfânta Mitropolie de Kiev menționată și să fie păstorită de un Mitropolit toată Rusia, cea Mare și cea Mică, după cum urmează să se facă cunoscut din decretul (hrișobul) împărăției mele și din cinstita decizie patriarhală și sinodală[15].

A treia scrisoare a împăratului se adresează conducătorului din Vladimir, Dimitrie Liubart, în care îi comunică, de asemenea, restabilirea unității Mitropoliei de Kiev și a întregii Rusii (1347). Și scrie că, de când au fost creștinați rușii, a predominat să se subordoneze toți, și cetățenii din Rusia Mare, și cetățenii din cea Mică, Mitropoliei unite a Rusiei, să aibă un Mitropolit care va hirotoni pe episcopii din toate regiunile. Cei care s-au apucat să anuleze această situație nu au îndreptat-o. Se menționează în continuare că, deși arhiereul de Galicia era dator să dea seama în fața Mitropolitului de Kiev, preacinstitul și exarhul a întregii Rusii, Teognost, a atras pe Patriarhul Ioan Caleca de partea sa, care, din cauza malitiozității, a săvârșit și alte multe lucruri absurde și în afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane, dar și pe conducătorii politici din Constantinopol, care nu au luat în vedere interesul comun, ci propriile lor pofte și l-au promovat ca Mitropolit al Galiciei. Totuși acum a fost restaurată ordinea și roagă pe conducător, după cum a primit cu bună-voință și respect pe Mitropolitul de Galicia, să revină la subordonarea față de Mitropolitul de Kiev și a întregii Rusii. Prezentăm întregul document:

Scrisoare a împăratului Ioan Cantacuzino către conducătorul Vladimir Dimitrie Liubart despre unitatea Mitropoliei de Kiev și a întregii Rusia 1347.

Preanobile rege al Vladimirului și văr al meu kir Dimitrie Liubart. Știi că a fost acest obicei legalizat de când nația rușilor a primit cunoașterea lui Dumnezeu și a fost luminată prin botez ca să se afle în toată Rusia, cea Mare și cea Mică, un Mitropolit, cel al Kievului, și să hirotonească episcopi în toate preasfintele episcopii și, deși s-au apucat unii cândva să dizolve această așezare, dar nu au reușit să-și ducă la sfârșit strădania lor. Căci s-a produs deodată dizolvarea și a fost restabilită la așezarea dinainte obișnuită, după cum cunoașteți și voi. Dar, când a venit cu puțin timp înainte aici Arhiereul Galiției și s-au spus împotriva lui acuze pentru care era dator să dea răspuns preasfântului Mitropolit de Kiev, preacinstit exarh a toată Rusia, kir Teognost, totuși, pentru că a găsit pe cel ce a produs aici o vreme de confuzie și băgându-se pe sub pielea Patriarhului avar al Constantinopolului, care s-a arătat că a făcut și multe alte nereguli de acest fel și în afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane din cauza malițiozității, iar împreună cu el și pe cei care au administrat împărăția și lucrurile comune rău și eronat, care s-au făcut și pricinuitori ai unei astfel de confuzii pentru că nu au căutat folosul comun, ci numai împlinirea propriilor pofte, a fost promovat de la episcop la mitropolit, primind și dreptul să țină sub el celelalte preasfinte episcopii care se găsesc în Rusia Mică. Acum, de vreme ce a binevoit Dumnezeu și au fost restabilite lucrurile la loc în deplină așezare și acest Patriarh avar al Constantinopolului a fost scos din cauza neregulilor lui de acest fel și pentru că viețuia în afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane și a ajuns și fost restabilit prin vot ca Patriarh Ecumenic cel care a fost judecat vrednic și potrivit pentru aceasta pentru virtutea și viețuirea lui cea după Dumnezeu, au fost întoarse și celelalte multe pe care le-a preschimbat acest Patriarh avar de Constantinopol. În afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane și s-a ordonat să fie supuse din nou prin hotărârea împărăției mele și prin decizie sinodală preasfințele episcopii, a Galiției și celelalte, sub preasfânta Mitropolie de Kiev, ca mai înainte, iar acest arhiereu de Galiția să fie prins acolo și să se facă pentru el cu cercetare ceea ce ar părea potrivit și canonic. De aceea își face arătate cele despre el împărăția mea ca să te aduni și să chibzuiești la expulzarea unui astfel de arhiereu al Galiției ca să stăpânească el acolo, iar pe Preasfințitul Mitropolit de Kiev, preacinstit exarh a toată Rusia, să-l primiți de acum ca pe un Mitropolit adevărat și legiuit, ca să facă în aceste preasfinte episcopii și cu episcopii iubitori de Dumnezeu din ele ceea ce este canonic și după cum a făcut și mai înainte. Deci, de vreme ce voi, pentru creștinismul pe care-l aveți și pentru buna-credință în Dumnezeu, vă aflați convinși și supuși în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu și de aceea ați consimțit, văzând acest lucru, scrisorile bisericești care s-au făcut mai înainte, care vă fac arătat că arhiereul Galiției se află mitropolit, acum, iată, iarăși, când Sfânta Biserică a lui Dumnezeu vă face arătat din nou și stabilește și împărăția mea să se afle iarăși lucrul ca la început, primiți aceasta și voi cu încântare, după cum este trebuincios și îndatorat și cum are în vedere folosul vostru sufletesc. De aceea, să se facă acestea după cum vă face arătat împărăția mea. Are și cu litere roșii ale divinei mâini împărătești luna septembrie, indictionul 1?[16].

d) Patriarhii Calist I și Filothei Kokkinos favorabili Bisericii unitare Ruse

Patriarhul Isidor I a fost urmat la tron de Patriarhul Calist I (1350-1353, 1355-1363), de aceeași linie și tradiție isihastă. După cum se vede din texte, transferarea silită a sediului Mitropoliei de la Kiev la Vladimir și după aceea la Moscova a provocat certuri și dureri interne din partea conducătorilor locali, care cereau de la Constantinopol crearea și a altor mitropolii ca să nu rămână nepăstoriți credincioșii ortodocși. Din acest motiv, Patriarhul Calist îl dojenește pe Mitropolitul Teognost de Kiev de origine greacă pentru că a lăsat nepăstorite câteva regiuni, printre care și Kievul, deși are în jurisdicția lui toată Rusia. Și scrie că doi conducători, regele lituanian (Lituania) și regele Mihail din Tver, se plâng împotriva lui că nu are aceeași dragoste și comportare față de toți conducătorii, ci face diferențe. Totuși, trebuie să cunoască faptul că a fost hirotonit Mitropolit de Kiev și a toată Rusia, nu numai a unei părți, ci a toată Rusia, deși vin informații că nu merge nici la Kiev, nici în Lituania, ci stă într-o parte și celelalte le lasă nepăstorite, fără vizită și învățătură părintească, lucru greu și străin față de predania sfintelor canoane. Este drept să supravegheze toată Rusia și să arate tuturor conducătorilor dragoste și dispoziție părintească. Prezentăm textul integral:

Preasfinte Mitropolit de Kiev și a întregii Rusii, preacinstite, iubite frate în Duhul Sfânt al modestiei noastre și împreună-slujitorule, har și pace să fie de la Dumnezeu Sfinției tale. Am primit scrisorile tale cu omul tău, Avacum, și am cunoscut din ele cele ce ai scris și ai menționat; dar să-ți fie cunoscut că înainte de aceasta am iconomisit un om bun al meu și l-am trimis la Sfinția ta pentru că marele duce al lituanienilor mi-a trimis o scrisoare și a scris multe, de aceea am judecat că este bine și am trimis pe omul meu la Sfinția ta cu scrisorile modestiei noastre, din care urmează să cunoști precis cele ce a scris marele duce al lituanienilor. Iar când a ieșit omul meu, a venit de la marele duce Mihail al Tverului un călugăr cu scrisorile aceluia; deci am primit aceste scrisori și am cunoscut cele ce mi-a scris, dar a scris și acesta multe, iar despre altele cere să se judece și cu tine, să vii Sfinția ta aici la Sinod și să trimită și acela pe boierii lui să se facă judecată. Iar eu cum era posibil să nu-i dau răspuns? De aceea am scris Sfinției tale prin omul mai-nainte zis, după cum urmează să cunoști din rândurile mele, sau să vii tu aici, ceea ce este posibil, sau să trimiți pe conducătorii tăi, dar să trimită și acela pe conducătorii lui și să se facă judecată. Iar acum, venind omul tău Avacum, am cunoscut și din scrierea ta și din gura lui cele ce ai scris și ceri, iar eu, urmând pe făcătorul de pace Hristos, scriu și mă rog ție că nu mi se pare deloc bine să ai scandaluri și agitații cu ducele Mihail al Tverului și să vii la judecată, însă, ca un tată și învățător, silește-te să te împaci cu el și, dacă a greșit cu ceva, tu, ca un tată, iartă-l și cheamă-l înapoi ca pe un fiu al tău și să ai și cu el pace, după cum ai cu ceilalți duci, dar urmează să facă și el pocăință și să ceară iertare după cum îți scriu eu. Aceasta îmi pare bun și de folos și așa să se facă fără vreun cuvânt. Iar dacă nu vreți aceasta și cereți judecată, eu nu împiedic deloc judecata, dar luați aminte nu cumva să vi se pară grea. Modestia noastră, după cum am zis, am scris o scrisoare către ducele Mihail al Tverului și o trimit cu omul tău Avacum și, când va ajunge în mâinile tale, dă-o omului meu pe care l-am trimis și dă-i lui și pe omul tău dragoman ca să meargă cu el la acela să-i arate și prima mea scrisoare aceasta, pe care o scriu acum către el despre pace, ca să-i zică și cuvintele, ca să vină la pocăință și pace și am cutezanța că nu va face altfel, ci cum îi scriu lui. Sfinția ta cunoști precis că, atunci când te-am hirotonit, te-am hirotonit Mitropolit al Kievului și a toată Rusia, nu doar pentru o parte, ci a toată Rusia, iar acum aud că nici în Kiev nu mergi, nici în Lituania (??????), ci într-o parte, iar pe cealaltă ai lăsat-o nepăstorită și fără cercetare și învățătură părintească, ceea ce este greu și în afara predaniei sfintelor canoane și este drept să vezi de pământul a toată Rusia și să ai cu toți ducii dragoste și dispoziție părintească și să-i iubești deopotrivă și să le arăți aceeași dispoziție și bună purtare și dragoste asemănătoare și să nu iubești pe unii dintre ei și să-i ai ca pe fii ai tăi, iar pe alții să nu-i iubești deloc, ci să-i ai pe toți la fel ca pe fii ai tăi și să-i iubești pe toți la fel și așa urmează și ei să-și dea bunăvoință și dragoste și supunere multă și mare, ba urmează să ai și ajutorul lui Dumnezeu. Cunoaște că eu am scris și marelui duce al Lituaniei ca să te iubească și să te cinstească după vechiul obicei, ca și ceilalți duci ai Rusiei și că mergi la loc și să umbli și în locul lui fără greutate și tu, pe cât este posibil, silește-te să ai dragoste și dispoziție bună față de el și să-l ai și pe el ca pe ceilalți duci, pentru că poporul lui Dumnezeu creștin, care se găsește sub conducerea ta, are trebuință de cercetarea și învățătura ta și este foarte necesar să ai dragoste cu el ca să-l vezi și pe el și să înveți pe poporul lui Dumnezeu și să faci aceasta cu toată puterea fără vreo scuză. Iar despre restul și-a scris mai pe larg modestia noastră prin omul meu Ioan și urmează să cunoști acestea amănunțit?[17]

Puțin mai apoi (1354), printr-o scrisoare sinodală, este validată oficial transferarea sediului Mitropoliei la Vladimir. Este îndreptățită ca intervenind „de la confuzia și anomalia vremii”, totuși fără ca aceasta să aducă cu sine împărțirea mitropoliei unitare: Kievul rămâne istoric și în veac primul scaun al Bisericii Rusiei și se exprimă urarea să se revină „la vechea prosperitate și stare”. Este lăudat urmașul Mitropolitului Teognost, Alexie, și este mustrat un oarecare Teodoret, care a venit la Târnovo din Bulgaria și a fost hirotonit de Patriarhul de Târnovo drept Mitropolit de Kiev după ce a eșuat să fie hirotonit Mitropolit de Kiev de către Constantinopol. Mai ales această acțiune este caracterizată drept „tâlhărească și tiranică”, după cum ar putea oricine foarte bine să denumească și astăzi intruziunea Patriarhului Bartolomeu în Biserica Ucrainei, folosind și onorând arhiereii schismatici. Textul scrie:

Preasfânta Mitropolie a Rusiei avea, pe lângă celelalte cetăți și sate, care compuneau această circumscripție, și cetatea din Rusia Mică numită Kiev, în care a fost de la început Biserica Mitropoliei și se găseau și preasfințiții arhierei ai Rusiei, care-și făceau locuința în ea. Dar, deoarece s-a stricat în vremea de confuzie și instabilitate și a atacului vecinilor alamani și a ajuns la strâmtorare, înainte-stătătorii întru arhierie ai Rusiei, care nu au ținut la chivernisirea ce le aparținea și de care erau îndatorați și care era lipsită de prioritate, de vreme ce nu prosperau nici cu veniturile pentru necesități, s-au mutat în preasfânta episcopie a Vladimirului, care era în stare să le ofere reședință și odihnă de toate trebuințele. Dar s-au mutat într-un mod că Preasfințitul Mitropolit Teognost acela al Rusiei și alți doi dinaintea lui, care purtau de grijă, pe cât se cuvenea, și de Kiev și care i-au acordat prioritate pentru că acolo, cum s-a arătat, este scaunul de mai-nainte al Mitropoliei, locuind și petrecându-și timpul și trăgându-și toată faima și odihna lor din Vladimir. Dă mărturie de aceasta și faptul că nu se făcea un episcop destui ani pentru că Mitropolitul și-o împropria și o stăpânea. Dar acum, cel promovat de modestia noastră prin vot și alegere și de către Sfântul și dumnezeiescul Sinod din jurul nostru al Preasfintei Mitropolii a toată Rusia, iubitul frate în Domnul al modestiei noastre și împreună-slujitor, care este un bărbat bun și știutor al legilor supunerii, chivernisea împreună cu acel arhiereu Teognost acaparat și îl susținea pe el, care suferea de bătrânețe și era căzut în cumplită neputință, și lua parte la drepturile Bisericii prin porunca și Voia aceluia în mod bun. De aceea, înțelegând și acela că el este destoinic să se ocupe de conducerea sufletelor, l-a hirotonit episcop de Vladimir la finalul vieții lui și a scris modestiei noastre și Sfântului Sinod și a dat mărturie și l-a învrednicit să fie promovat pe scaunul de Kiev și a toată Rusia, care, și după moartea aceluia, fiind judecat mai întâi, după cum se spune, de însuși marele și preanobilul duce Ioan, care este fiu iubit al modestiei noastre în Duhul Sfânt, și de alți regi, de clerici și de tot poporul creștin de acolo pentru conducerea lor arhierească și, venind la modestia noastră și la dumnezeiescul și Sfântul Sinod și fiind votat și ales și promovat la Mitropolia de Kiev și a toată Rusia cu bunăvoința preaputernicului și sfântului împărat, a deschis o discuție despre acesta cu modestia mea cum s-a deteriorat și a ajuns la strâmtorare în modul scris mai sus și nu mai este destoinic de rolul de arhiereu al Kievului și cum Teodorit, după ce s-a dus în mod nelegiuit la Târnovo și a primit acolo ilicit hirotonia în afara sfintelor canoane și, fiind caterisit și afurisit de Sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică a lui Hristos, pretinde tâlhărește și tiranic Kievul și se află în el. Modestia noastră, consfătuindu-se cu preasfințiții arhierei din jurul nostru, frați iubiți în Domnul ai modestiei noastre și împreunăslujitori, deoarece am cunoscut din multe părți că nu este altă locație, odihnă și finalitate pentru Preasfânta Mitropolie a Rusiei, din motivele spuse mai înainte, decât Vladimirul, în care s-au aflat şi Mitropoliţii Rusiei dinainte de el şi este foarte necesar şi cuvenit să fie restabilit arhiereul prin lucrare sinodală când se va bucura de suficientă consideraţie şi chivernisire, porunceşte în Duhul Sfânt prin această scrisoare sinodală ca Mitropolitul Rusiei şi toţi cei împreună cu el să fie şi să se găsească în Vladimir şi să-l aibă drept loc al său de şedere fără scădere şi nedesfăcut în tot veacul şi Kievul să fie drept scaun al său şi prim loc de şedere al arhiereului, dacă supravieţuieşte, după acela şi împreună cu acela al doilea loc de şedere şi locaţie şi odihnă Preasfânta Episcopie de Vladimir, în care, oricând ar cere, Mitropolitul Rusiei va face fără de împiedicare pecetluiri de cititori şi ipodiaconi, avansări de diaconi şi hirotonii de preoţi şi celelalte câte-i sunt permise în mod canonic arhiereului autentic, fără de înscăunarea sfinţită a scaunului comun, ci, chiar dacă ar reveni Kievul cu ajutorul lui Dumnezeu la vechea bunăstare şi aşezare şi să fie îndepărtat Teodoret cel caterisit, astfel încât să fie posibil să aibă odihnă în el un arhiereu oarecare, nici aşa să nu fie înlăturat Vladimirul să nu fie alături de Mitropoliţii Rusiei ca locaţie proprie, ci Kievul va fi, precum s-a arătat, scaunul şi primul loc de şedere al. 18

Despre Teodoret cel în discuție, care a intrat tâlhărește și tiranic într-o jurisdicție străină, fiind hirotonit la Târnovo în Bulgaria, există o scrisoare a Sfântului Patriarh Filothei Kokkinos din prima lui perioadă de patriarhat (1353-1354) către episcopul de Novgorod, prin care îl sfătuiește să nu fie primit în comuniune Teodoret, pe care l-a caterisit Sinodul pe baza sfintelor canoane. Cine îl primește va fi condamnat cu aceeași pedeapsă pentru că spune canonul că cel ce are comuniune cu cel excomunicat este făcut și el excomunicat. Din păcate, însuși canonul are valoare și pentru ierarhii din Constantinopol, care au comuniune cu schismaticii caterisiți din Ucraina, Filaret și Macarie. Textul Patriarhului Filothei scrie: “Ia aminte ca nimeni să nu-l accepte cumva pe acest Teodoret ca să nu cazi și tu sub condamnarea în care este și Teodoret; căci canonul spune că cel ce are comuniune cu cel excomunicat să fie și el excomunicat.”[19].

Mai există un șir de multe documente patriarhale și sinodale până la sfârșitul sec. al XIV-lea prin care Constantinopolul se silește, contrar celor pe care le săvârșește astăzi, să prevină divizările în Biserica Rusiei. Ansamblul aproape al tuturor acestor documente l-am republicat în 1999 în cartea noastră, “Constantinopolul și Moscova”. Ca și astăzi, așa și atunci s-au amestecat conducătorii politici în cele ale Bisericii, fiind îmboldiți de Mitropoliții necanonici, și au provocat războaie și vărsări de sânge inter-etnice. Din documentul sinodal din a doua perioadă a Patriarhului Calist I din anul 1361 reiese că Mitropolitul Roman al Lituaniei, hirotonit prin compromis și iconomie, cu numai două episcopii, a intervenit prin acțiuni necanonice în Mitropolia Kievului și a toată Rusia și a provocat sminteli. Și nu numai aceasta, ci a incitat și pe conducătorul Lituaniei să dea un atac împotriva creștinilor și să provoace ucideri și vărsări de sânge, după cum este prevăzut a se întâmpla și astăzi în Ucraina prin obrăznicia și agresivitatea politicienilor care susțin arhiereii schismatici. Roman revendică în special, sprijinindu-se pe puterea conducătorului Lituaniei, să acapareze și tronul de Kiev și a toată Rusia. Textul scrie:

Și, ajungând acolo ca și cum ar fi fost trimis de modestia noastră, a făcut multe lucruri necanonice, căci, ducându-se la Kiev, a slujit în el fără participare și a obținut multe hirotonii și se numește pe sine Mitropolit general al Kievului și a toată Rusia fără frică, ceea ce a provocat confuzie și tulburare eparhiei preasfintei Mitropolii a Kievului și a toată Rusia și l-a pornit pe conducătorul lituanienilor să se scoale împotriva creștinilor și să lucreze nu puțină stricăciune și vărsări de sânge, lucruri pe care ni le-au arătat mai amănunțit apocrisiarii Preasfințitului Mitropolit Alexie al Kievului și a toată Rusia, cuprinzând aici și din multe altele, dar mai ales și din cele scrisorile pe care le-a trimis Preasfințitul Mitropolit Roman, pentru care, ca și cum s-ar lăuda oamenii Preasfințitului Mitropolit al lituanienilor, după ce înțeles mai întâi acestea, au vestit că Preasfințitul Mitropolit Roman este atât de puternic și poate să țină toată eparhia Mitropoliei Rusiei, că s-a dus și la Kiev și a liturghisit și a acaparat multe episcopii și pe conducătorul lituanienilor l-a ridicat împotriva lui Alexie și toate și sunt cu putință să le facă fără frică, pentru că are putere nu mică, care îl stimulează la aceasta pe conducătorul lituanienilor. Pentru situația atât de precară care este peste tot și în afara rânduielii dumnezeieștilor și sfintelor canoane și totodată pentru a nu provoca împotriva neamului creștin al Rusiei ucideri, confuzii, lupte și tulburări, după cum se spune, care sunt proprii neamurilor care nu au în ele frica de Dumnezeu, și nu arhiereilor.?[21]

4. Dezbinarea Mitropoliei unitare a Kievului și a toată Rusia, lucrare a uniaților și latino-cugetătorilor

Deci pentru cinci secole, de la creștinarea rușilor (988) până la mijlocul sec. al XV-lea, neamul rușilor în ansamblu, fiind cuprinsă și Ucraina de astăzi, a avut o conducere bisericească unitară, Mitropolia Kievului și a toată Rusia. În ciuda mutării capitalei de la Kiev la Vladimir și apoi la Moscova din cauza cuceririi mongole, unitatea aceasta a fost păzită. Eforturile de creare a celei de a doua și a treia Mitropolii, ca să fie desprinse regiunile sud-estice și să fie alăturate latinilor prin intermediul în principal al Poloniei, care câștigase câteva regiuni și urmărea latinizarea lor, după un interval scurt de succes, în final au eșuat prin intervenția Constantinopolului, care a fost statornic atașat de principiul care a dominat de veacuri să existe o mitropolie pentru nația numeroasă a rușilor.

După cum reiese din documente, Constantinopolul a luat serios în calcul primejdia latinizării, adică a subordonării depline a ortodocșilor față de episcopii latini, de aceea și unele dăți, ca să fie evitat acest pericol, a nesocotit acest principiu și a hirotonit al doilea mitropolit în regiunile cu stăpânire latinească. În documentul oficial al regelui Cazimir al Poloniei către Patriarhul Ecumenic Sf. Filothei Kokkinos (1370) este imprimată cererea de a fi hirotonit Mitropolit al Galiției Antonie ca să existe lege și ordine între ruși, multe regiuni ale lor le cucerise Cazimir, după cum el însuși mărturisește: “și pământul era îndoliat și după acestea am câștigat eu, craiul Lehiei (Poloniei) pământul Rusiei”. În final formulează amenințarea că, dacă nu hirotonesc al doilea mitropolit, și va boteza pe ruși în credința latinilor. “Iar dacă nu se va face mila lui Dumnezeu și binecuvântarea voastră cu acest om, după acestea nimic să nu vă întristați asupra noastră; nevoia noastră va merge să fie botezați rușii în credința latinilor dacă nu este un mitropolit pentru Rusia, pentru că pământul nu poate să fie fără lege” [22].

Această amenințare o pune înainte Patriarhul Filothei Mitropolitului Alexie al Kievului și a întregii Rusii că a fost nevoit sub amenințare să hirotonească pe Antonie mitropolit al Galiției; totuși, în același timp, îl mustră că a lăsat nepăstorite regiunile cucerite de polonezi din Rusia Mică la dispoziția cuceritorilor poloni: ”Căci am auzit că ai lăsat toți creștinii care se găsesc acolo în tot locul Rusiei și ezi într-o parte, iar pe cealaltă ai lăsat-o nepăstorită și fără de învățătură și cercetare pastorală și urma să facă imediat mitropolit latin, după cum a spus, și să-i boteze pe ruși în credința latinilor, ceea ce discerni tu că era bine dacă se întâmpla. Eu mulțumesc mult lui Dumnezeu că nu a făcut, ci a scris și a cerut de la noi mitropolit; de aceea, fiind nevoiți, noi am hirotonit pe cel pe care l-a trimis, deoarece nu trebuia să facem altfel?[23].

Oricum, divizarea Bisericii Rusiei prin separarea Kievului a fost mereu provizorie, și nu îndelungată. Situația s-a schimbat în jurul secolului al XV-lea în ambianța istorică a Pseudo-Sinodului de la Ferrara-Florența (1438-1439), pe care l-a urmat, după dumnezeiasca îngăduință, cucerirea Constantinopolului de către turci. Ca să evite islamizarea, au primit latinizarea prin semnarea definiției uniate a Pseudo-Sinodului. La nivelul conducerii și al acceptării oficiale, am devenit uniți, cu Sf. Marcu Evghenicul al Efesului și urmașul său în rezistența ortodoxă, apoi patriarh, Sf. Ghenadie Scholarul să salveze conștiința de sine ortodoxă. În perioada celor 14 ani, de la Pseudo-Sinod până la cucerire (1439-1453), când a luat patriarhia după o potrivire dumnezeiască Ghenadie Scholarul, Constantinopolul a fost subjugat latinilor. Mitropolitul grec Isidor al Rusiei s-a dovedit un protagonist al pseudo-unirii, pe care a vrut să o impună fără succes abia ce s-a întors în Rusia. Să urmărim evoluția lucrurilor după cum o descrie Vl. Feidas:

Participarea lui Isidor la dezbateri nu a fost mare, deși rolul lui la evoluția pe ansamblu a chestiunii a fost important. În general, a urmat opiniile lui Visarion al Niceei. După Iosif, Episcopul de Metonia, Isidor a fost primul care a arătat nevoia acceptării definițiilor puse înainte de papa pentru reușita unirii și a influențat decisiv și decizia împăratului. Papa în epistola lui către Mitropolitul Isidor scrie foarte călduros, de vreme ce ieromonahul Simeon din Suzdal, care a călătorit cu Isidor, menționează că „papa nu a iubit pe niciun mitropolit așa ca pe Isidor”.

După multe frământări și sub amenințarea mereu a pericolului turc, definiția unirii a fost primită pe 5 iulie 1439, iar Isidor a fost dintre primii care au primit unirea. În procesele verbale ale Sinodului, în timp ce toți au urmat formula: „Am semnat după ce m-am hotărât” sau „Am semnat după ce m-am aliniat”, Isidor al Rusiei a semnat cu expresia: „Am semnat cu drag și dându-mi acordul”. După acceptarea unirii, Isidor a luat de la papa titlul de cardinal și a fost desemnat legat „de latere” al regiunilor Lituaniei, Livoniei, a toată Rusia și Polonia (Galiția), adică epitrop al Bisericii de Nord pentru cele pe care le-a făcut pentru unire.

După propovăduirea unirii, Isidor a părăsit Veneția spre finalul anului 1439 prin Croația, Zagreb, Budapesta, Cracovia, Peremisl, Lvov, Galiția, Holm, Vilnius și Kiev, făcându-se propovăduitor al unirii prin fapte și cuvinte. La Moscova a ajuns pe 19 martie 1441, dar nu a găsit lucrurile cum le aștepta. Deja cu mult înaintea lui ajunseseră acolo boierii Toma, Simeon și Avraam de Suzdal cu restul suitei lui Isidor, care au făcut cunoscut conducătorului Vasile și poporului cele despre unire. Când a sosit Isidor la Moscova, a intrat după obiceiul reprezentanților papistași, mergând înainte crucea latină. La liturghia care a urmat a pomenit mai întâi numele papei Eugeniu IV, iar după Liturghie diaconul a citit actul de unire din 5 iulie 1439. Apoi Mitropolitul Rusiei a predat conducătorului Vasile scrisoarea Papei prin care acesta și propunea conlucrarea cu Mitropolitul pentru succesul unirii.

Conducătorul, mânindu-se, a convocat sinodul episcopilor, l-a care a condamnat pe Mitropolitul Isidor și l-a închis în Mănăstirea Tsuntof. Pe 15 septembrie Isidor a scăpat și a ajuns prin Tver la Novgorod. De acolo a scăpat la conducătorul Cazimir al Lituaniei, după care a juns la Roma.

La împresurarea Constantinopolului a fost trimis de Papa Grigorie al V-lea în principal pentru reușita unirii. Ajungând la Constantinopol cu aproape 200 de bărbați, prin înțelegerile cu împăratul a reușit probabil săvârșirea Liturghiei în biserica Înțelepciunii (Sofia) lui Dumnezeu pe 12 decembrie de către preoți papistași și ortodocși, la care au fost pomenite numele Papei Nicolae și a fostului Patriarh Grigorie. La apărarea cetății i-a fost repartizată secțiunea Vlaherne. Fiind capturat în timpul cuceririi de către turci, a fost vândut ca rob în Galata. Scăpând, a rătăcit în Asia Mică, Hios, Peloponez și Creta, iar când a ajuns la Roma, a primit de la Papa titlul de Patriarh de Constantinopol. De la Roma a adresat o epistolă călduroasă tuturor conducătorilor, prin care îi îndemna să se angajeze în cruciadă împotriva lui Mohamed al II-lea Cuceritorul, “înainte-mergătorul lui Antihrist și fiul Satanei”. În continuare, calea spre Mitropolia Rusiei a fost închisă pentru vreun ierarh grec, iar Biserica Rusă a început de atunci să vizeze dobândirea autonomiei depline. În rezumat, acțiunile în general ale lui Isidor al Rusiei au lovit foarte tare nu numai în relațiile cu Roma, ci și în Biserica Rusiei, subordonată până atunci Patriarhiei de Constantinopol.

Iona a fost trimis iarăși în Constantinopol, dar, când conducătorul a aflat că și Patriarhul de Constantinopol primise unirea, a ordonat să se întoarcă misiunea. Totuși în Rusia a domnit anarhia, în care marele conducător Simeon a fost orbit de Dimitrie Semiaki, în timp ce domnitorul Semiaki și-a pierdut viața. Iona a fost așezat în final Mitropolit în 1448 de Sinod și a trimis o misiune la Patriarh ca să primească binecuvântarea lui. Cu toate acestea, alte conflicte interne au lovit Mitropolia Rusiei, pentru că în 1458 Patriarhul detronat Grigorie al Constantinopolului l-a hirotonit Mitropolit al Lituaniei pe Grigorie, ucenicul lui Isidor. Această hirotonie a răvășit Moscova. Conducătorul și Mitropolitul au scris o scrisoare conducătorului Lituaniei și poporului să nu treacă la împărțirea Mitropoliei Rusiei.

În 1459 a fost convocat un Sinod la Moscova, care s-a poziționat împotriva împărțirii Mitropoliei Rusiei și care a decis ca alegerea Mitropoliților de Moscova să fie făcută de episcopii Rusiei independent de Patriarhia de Constantinopol. În acest Sinod a fost pomenit pentru prima dată titlul de Mitropolie a Moscovei în loc de titlul consacrat de Mitropolie de Kiev. În 1461 a murit Mitropolitul Iona și în 1462 marele cneaz, în timp ce Rusia scăpase de acum în esență de jugul tătar?[24].

Alegerea și hirotonia lui Iona de către episcopii ruși în 1448 fără nici o participare a Constantinopolului a marcat desprinderea și independența Bisericii Rusiei, care a avut ca îndreptățire canonică teologică faptul că în Constantinopol nu mai era Patriarh ortodox, ci erau uniați. Totuși nu a evitat împărțirea Mitropoliei unitare, cu toate că în 1459 Sinodul episcopilor ruși s-a poziționat la Moscova împotriva împărțirii. Un an mai devreme, în 1458, Patriarhul Grigorie Mamas de Constantinopol, celebru pentru cugetele lui uniate și luptător pentru Ferrara-Florența, a hirotonit ca Mitropolit de Kiev pe Grigorie, ucenicul lui Isidor, de descendență bulgară. Iarăși malițiozitatea unui Patriarh latinofron uniat, ca aceea a lui Ioan Caleca, va avea consecințe mai rele. Și, cu toate că ortodoxia a fost restaurată în Constantinopol prin urcarea pe tronul patriarhal a grandioasei figuri a lui Ghenadie Scholarul imediat după cucerire, cu toate acestea divizarea de acum a Bisericii unitare a Rusiei în două Mitropolii, Mitropolia de Moscova și Mitropolia de Kiev, a ținut două secole și mai bine (1458-1686).

Mitropolia de Kiev, care avea în jurisdicția ei regiuni de sub ocupația și înrăurirea poloneză suferea multe presiuni și influențe ca să se rupă complet de Biserica Rusă. Kievul a devenit centrul acțiunii iezuiților și uniaților, unde, în paralel cu latinizarea ortodocșilor și desprinderea lor bisericească de Rusia a fost întreprinsă sistematic și desprinderea lor etnică prin cultivarea conștiinței ucrainene, ucrainismul, și dezvoltarea sistematică a rusofobiei. Nicăieri în izvoarele istorice grecești nu se întâlnește cuvântul Ucraina, ci nația rusească este prezentată unitar prin caracterizări de geografie populațională precum Rusia Mare, Rusia Mică, Rusia Albă (Belarus). Ucraineanul de astăzi este rusul din Rusia Mică, moscovitul este din Marea Rusie și cel din Belarus este belorus. Cele ce se întâmplă astăzi în Ucraina prin cultivarea rusofobiei și efortul de occidentalizare are rădăcini în istorie, în eforturile de polonizare și latinizare a locuitorilor. Există pagini negre ale acestor presiuni și persecuții, în special după divizarea Bisericii unitare Ruse în două Mitropolii, Mitropolia Moscovei și Mitropolia Kievului în 1458[25].

5. Reunirea Kievului și Moscovei în 1686 și răstălmăcirea documentelor aferente

Naționaliștii ucraineni și prietenii lor, polonezii și uniații, prezintă reunirea Mitropoliilor Moscovei și Kievului drept un produs din partea rușilor și o subjugare a ucrainenilor față de Rusia, ca să îndreptățească tendințele schismatice de astăzi politice și bisericești ale Kievului față de Moscova. Este ca și cum am vorbi despre subjugarea Ciprului sau a Cretei sau a Macedoniei față de Grecia, și nu despre unirea lor cu Grecia într-un corp etnic unitar. Subjugare a existat anterior față de Polonia și Lituania prin latinizare, polonizare și uniație, precum subjugarea față de Occident, față de Vatican, față de America, față de Europa și față de NATO, se încearcă și astăzi înstrăinarea și ruperea de Rusia după proclamarea independenței Ucrainei, care a urmat după dizolvarea Uniunii Sovietice în 1990.

Patriarhia Ecumenică, timp de trei decenii de acum primește cereri de intervenție pentru acordarea autocefaliei Ucrainei, de vreme ce Moscova, după cum are dreptate, nu este dispusă să o facă, mai ales că are de partea ei și concluziile dezbaterii inter-ortodoxe pe tema autocefaliei de la Comisiile și Conferințele Presinodale ale “Sfântului și Marelui Sinod”, care a fost convocat în Creta în iunie 2016. Tema autocefaliei a căzut din catalogul subiectelor și nu a fost dezbătută, deși a întrunit acordul în esență și au rămas detalii secundare. Despre felul cum s-au desfășurat dezbaterile “Despre autocefalie” la întâlnirile presinodale și cum a fost tăiată din lista de teme în legătură mai ales cu autocefalia din Ucraina, vom scrie imediat un alt articol. Toată această bulversare și dezbinările pe care le provoacă acum autocefalia ucraineană ar fi fost evitate dacă Sinodul ar fi avut curajul să se ocupe cu subiectele arzătoare și urgente, și nu pur și simplu să întărească primatul și rolurile de coordonare. Scopul de a fi slujită unitatea a eșuat cu totul pentru că, în afară de absența a patru Biserici autocefale (Antiohia, Rusia, Bulgaria, Georgia), care reprezintă mai mult de jumătate dintre ortodocși, nu a soluționat niciuna dintre temele pe care putea să provoace dezbinări și schisme, ca tema autocefaliei, a diasporei, a calendarului, a panereziei ecumenismului ș.a. Este demn de observat mai ales că Patriarhul Bartolomeu, care deține rolul de coordonare al Tronului Ecumenic, ca să obțină unitatea ortodocșilor, a pus sub îndoială acest rol, torpilând el însuși unitatea prin intervenția lui dezbinătoare și schismatică într-o jurisdicție străină, în teritoriul canonic al Bisericii Rusiei.

Scriitorul acestor rânduri cunoaște că Fanarul a fost foarte atent și reținut să nu fie amestecat în subiectul spinos al acordării autocefaliei în Ucraina fără girul Bisericii Rusiei pentru că până și comisiile sinodale speciale ale Patriarhiei, dar și cercetătorii specialiști a căror opinie a fost consultată au dat soluția să fie dată autocefalia Ucrainei, de vreme ce este îndreptățită ca stat independent, dar aceasta să se facă într-un mod corect, cum a fost el cristalizat în acordurile presinodale, adică prin cererea comunității bisericești interesate de autocefalie adresată Bisericii mame, de care s-ar desprinde, prin acceptarea cererii de către Biserica mamă și prin transmiterea ei către Patriarhia Ecumenică pentru asigurarea acordului panortodox. Și, când se fac toți acești pași și sunt împlinite aceste reguli, atunci să fie dat și tomosul de autocefalie.

Deci în 1686 s-a produs reunirea Kievului și a Moscovei și a fost restaurată unitatea primelor cinci secole; în esență, a închis paranteza ocupației poloneze a regiunilor de după victoria rușilor în 1654 asupra polonezilor și eliberarea regiunii. Deci de vreme ce a fost eliberat Kievul, a fost ușor și așteptat să fie încorporate bisericește regiunile eliberate în Biserica Rusiei, după cum s-a făcut. Nu au dreptate istoric cei care susțin că Rusia a obținut regiunile și a anexat prin forță Ucraina sub jurisdicția Bisericii Rusiei și de aceea chipurile cer astăzi în mod îndreptățit desprinderea prin acordarea autocefaliei. Nu cumva și Grecia a anexat prin forță Heptanisa (cele 7 insule) în 1864 la Biserica Greciei după eliberarea lor? Și nu cumva prin forță au fost subordonate, de asemenea, așa-zisele ”Teritorii Noi” la Biserica Greciei după eliberarea acestor regiuni în războaiele balcanice din 1912? Nu cumva și despre ”Teritoriile Noi” este planificată o desprindere și tăiere a lor de Biserica Greciei?

Desigur că după cele două secole de subordonare a Ucrainei către poloni, influențelor latine și uniate, au fost formate printre ortodocșii ucraineni puteri rusofobe, filo-papistice și filo-occidentale, care nu doresc dependența lor de Biserica Rusiei. Totuși, asta nu înseamnă că vom schimba și istoria, ignorând izvoarele istorice sau răstălmăcind unele texte istorice, după cum face, din păcate, acum Constantinopolul, contrazicând adevărul istoric și pe sine însuși. Deja în articolul nostru anterior scurt am prezentat opiniile relevante ale istoricilor despre faptul că în 1686 Ucraina, prin decizia Constantinopolului, a fost rearanjată în jurisdicția Bisericii Rusiei și de trei sute de ani de acum toate Bisericile Ortodoxe Locale și Patriarhia Ecumenică însăși consideră Ucraina drept un teritoriu canonic al Bisericii Rusiei. În aceste zile mai ales a fost dată publicității, evident din partea Bisericii Rusiei, Epistola Patriarhului Bartolomeu către Patriarhul Alexei al Rusiei în august 1992, care se referă la caterisirea Mitropolitului de atunci Filaret de către Sfântul Sinod al Bisericii Rusiei, în care recunoaște integral competența Bisericii Rusiei și mai ales este dat angajamentul că nu va crea Constantinopolul în continuare vreo inconveniență relațiilor cu Moscova, angajament pe care îl răstoarnă acum printr-o acțiune canonică neașteptată pentru că nu numai că-l restabilește în arhierie pe ierarhul schismatic caterisit în discuție, pe care Biserica Rusă continuă să-l considere schismatic, caterisit și anatematizat, ci, mai rău, neagă în general jurisdicția Bisericii Rusiei asupra Ucrainei, pe care o fură pentru sine însăși. În 1992 scria Patriarhul Bartolomeu Patriarhului de atunci Alexei al Moscovei:

În răspunsul la telegrama și scrisoarea aferente ale Voastre, Preafericite foarte iubit nouă și mult-dorit, despre problema care s-a ivit în Preasfânta voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motivele pe care le-a știut ea, la caterisirea Mitropolitului Filaret de Kiev, care până de curând era unul dintre membrii ei sinodali care deținea prerogativele de întâietate, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Sfânta noastră Mare Biserică a lui Hristos, care recunoaște integral competența exclusivă pe subiect a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub voi, acceptă cele decise sinodal despre cel în cauză, nedorind să aducă defel vreo inconveniență Bisericii voastre soră.

Deci, deoarece prin acceptul general științific și bisericesc, Ucraina, unită cu restul rușilor de cinci secole de la creștinarea rușilor sub Mitropolia unitară a Kievului și a toată Rusia, a fost divizată și a constituit o Mitropolie separată din cauza cuceririlor străine și a influențelor latine uniate la mijlocul sec. al XV-lea, totuși s-a reunit în 1686 cu Biserica Rusiei, vine acum Constantinopolul, susținut de puteri separatiste occidentale, contrar cu ceea ce a săvârșit în trecut, și susține că nu a fost cedată niciodată jurisdicția Ucrainei Bisericii Rusiei și că din documentele existente reiese că cedarea nu a fost irevocabilă, ci temporară și de aceea anulează acum și readuce Ucraina în propria ei jurisdicție. Această susținere despre caracterul temporar desigur că este respinsă automat de realitate pentru că din 1686 până astăzi au trecut 332 de ani, trei secole și jumătate, pe parcursul cărora niciodată nu a fost vreo mențiune despre jurisdicție temporară pentru că nici în documente nu se face o asemenea mențiune.

a) Cele două documente invocate de Constantinopol sunt răstălmăcite de proprii cercetători

Totuși, să vedem documentele înseși. Este vorba despre două documente care se găsesc în codicele manuscris la nr. 22, pe care le conține, printre alte documente, Arhiva Istorică și Paleografică (AIP) a Instituția de Cultură a Băncii Naționale a Greciei (ICBN). Codicele este autentic și veritabil, datat de experți în jurul mijlocului sec. al XVIII-lea, scris după toată probabilitatea în 1750, după cum se pare și din filigranul din hârtie. Lucrători de la AIP/ICBN au descris și paleografic și transcris conținutul lui, iar introducerea aferentă la descriere o semnează Agamemnon Tselikas, conducător al AIP a ICBN. În aceasta constă referința științifică a cercetătorilor specialiști și în ea se epuizează. În broșura aferentă pe care a pus-o în circulație Patriarhia Ecumenică și care a fost transmisă pe internet cu titlul: “Tronul Ecumenic și Biserica Ucrainei – Textele vorbesc” (The Ecumenical Throne and the Church of Ukraine. The Documents speak), sunt puse în față mulțumiri cercetătorilor greci și ruși, care, prin aportul lor științific ireproșabil, au contribuit la restabilirea adevărului istoric despre relația dintre Biserica Rusiei și Biserica ei mamă. Urmează un comentariu al conținutului celor două documente destul de extins, care evident a fost alcătuit de colaboratori ai Patriarhiei Ecumenice în direcția de a fi îndreptățită linia Bisericii de Constantinopol, de aceea nici nu este obiectiv. Unele teze sunt răstălmăcite și altele sunt dosite. Comentariul este anonim, nu știm numele celor care l-au alcătuit și nu sunt de fel cercetătorii și oamenii de știință paleografi ai Institutului de Cultură a Băncii Naționale, după cum lasă să se subînțeleagă în mod meșteșugit, a căror contribuție constă numai în faptul că au indicat cele două documente și au trimis copiile la Patriarhia Ecumenică.

b) Primul document ?i interpretarea lui corect?

Primul document conține actul patriarhal și sinodal din 1686 care a fost emis sub Patriarhul Dionisie IV, prin care este cedată jurisdicția Mitropoliei de Kiev Bisericii Rusiei. Kievul, după cum am dezvoltat înainte, în condițiile istorice anormale s-a rupt de Biserica Rusiei și a rămas temporar sub jurisdicția Constantinopolului. Când au evoluat aceste condiții anormale, adică subordonarea față de Polonia, revine la Biserica Rusiei. Aceasta se spune nemijlocit la început, în prefața documentului, care constituie rezumatul conținutului și care chiar numai acest rezumat ajunge ca să-și facă cineva o opinie despre tot conținutul documentului. Deci prefața spune că scrisoarea patriarhală și sinodală a fost dată Patriarhului Moscovei ca Mitropolia de Kiev să fie subordonată scaunului său patriarhal și să hirotonească el pe Mitropolitul de Kiev, care va fi ales de Sinodul episcopilor de acolo. “Copie exactă a scrisorii patriarhale și sinodale care a fost dată Preafericitului Patriarh al Moscovei, zic de emiterea scrisorii despre faptul că Mitropolia de Kiev este subordonată tronului său patriarhal și alesul pentru Kiev să fie hirotonit de el”. Există o dovadă mai evidentă a subordonării Mitropoliei Kievului față de Patriarhia Moscovei decât aceasta? Deci este subordonată Mitropolia de Kiev scaunului patriarhal al Moscovei și Mitropolitul de Kiev este hirotonit de Patriarhul Moscovei: “despre faptul că Mitropolia de Kiev este subordonată tronului său patriarhal și alesul pentru Kiev să fie hirotonit de el“.

Comentatorii și exegeții Fanarului ascund această subordonare evidentă a Kievului față de Patriarhia Moscovei și pretind samavolnic, maltratând chiar și gramatical și semantic textul, că chipurile “sensul ‘subordonării’ Mitropoliei de Kiev față de Patriarhia Moscovei constă, în esență, numai în permiterea hirotonirii Mitropolitului de Kiev”. Din această subordonare foarte clară a Kievului față de Biserica Rusiei, care se face deja din inscripția textului, de vreme ce au ascuns esențialul, au găsit să comenteze faptul secundar că “zic de emiterea scrisorii”, pe care nu l-au înțeles gramatical și prin propria lor fabulație susțin că chipurile “termenul ’emiterea’ este tehnic și semnifică în acea epocă într-un înțeles mai larg ‘permiterea’ hirotonirii sau a mutării”, fără nicio consolidare bibliografică sau textuală.

Totuși, cunosc și cei ce s-au atins cu “vârful degetului” de tradiția noastră canonică faptul că hirotonia episcopului se face totdeauna de către cel ce are jurisdicția asupra regiunii în care este hirotonit un episcop și că există multe canoane care interzic hirotoniile peste hotare și amestecarea granițelor jurisdicțiilor. Deci, pe baza acestui principiu canonic fundamental, permiterea care a fost dată Patriarhului Moscovei de a hirotoni pe Mitropolitul de Kiev întărește și consolidează subordonarea Mitropoliei de Kiev față de Biserica Rusiei; nu o anulează, nici nu o delimitează numai la permiterea hirotoniei. “Deoarece se subordonează episcopul de Kiev Moscovei, de aceea și hirotonia lui se va face de Patriarhul Moscovei.” Unde au găsit că a fost dată numai permisiunea hirotoniei și că Kievul continuă să se subordoneze Constantinopolului? Spune asta undeva textul sau este produsul fanteziei lor? Pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic la slujbe împreună cu numele chiriarhului de acum Patriarh al Moscovei, care este întâistătătorul canonic, se face numai din motive de cinstire față de amintirea legăturilor istorice dintre Constantinopol și Moscova. Când arhiereul chiriarh și păstor cedează dreptul de hirotonire arhiereului din altă jurisdicție, aceasta se face într-o împrejurare concretă nominală și nu ajung trei secole pentru toate hirotoniile, nici nu este un motiv la această permisiune pentru subordonarea către c?tre jurisdicția celui ce hirotonește, după cum se întâmplă în text: “despre faptul că Mitropolia de Kiev este subordonată tronului său patriarhal și alesul pentru Kiev să fie hirotonit de el”.

De altfel, și continuarea documentului lămurește mai bine lucrurile. Deci spune că toți conducătorii și împărații „din Rusia Mare și Mică și din Belorusia” – nicăieri nu există Ucraina – împreună cu Patriarhul Ioachim al „Moscovei și a toată Rusia” au trimis la Constantinopol scrisori în care spuneau că eparhia de Kiev, deoarece este subordonată Tronului Ecumenic al Constantinopolului, a primit hirotonia arhiereului ei mereu de la Constantinopol, precum stabilesc sfintele canoane. Această exprimare arată foarte clar că oricine este hirotonit de arhiereii din jurisdicția de care aparține: „Eparhia de Kiev, pentru că este subordonată tronului preaînalt și preasfânt ecumenic al Constantinopolului, a primit hirotonia arhiereului ei ca întotdeauna de la el după dispoziția sfintelor legi”. Totuși, deoarece a fost vacantă destui ani înainte Mitropolia Kievului și, deși a trecut vremea, nu a fost hirotonit un arhiereu veritabil din motiv de război între cele două împărății, a Rusiei și a Poloniei, a găsit vrăjmașul credinței Ortodoxe vreme și a semănat zănăii ca să existe pericolul să se supună ortodocșii unor cugetări străine și contrare. De aceea roagă prin scrisoare să fie dată permisia Patriarhului Moscovei să hirotonească Mitropolit de Kiev, când este vacant scaunul, pe cel care îl vor alege episcopii, arhimandriții, egumenii și ceilalți din eparhie, așa încât să nu rămână nepăzită turma de ereziile și schismele pe care le seamănă.diavolul. Este adăugată informația interesantă că este de acord cu aceasta și împăratul otoman după mijlocirea împăratului/țarului Rusiei: „Ceea ce și împărăția preamare și puternică și care domnește peste noi a ordonat, când a fost rugată de această împărăție pașnică și creștinească, adică să nu facă nicio împiedicare în această chestiune”. Deci conducătorii ruși bisericești și politici cer de la Constantinopol permisiunea să hirotonească [episcopul] Moscovei pe Mitropolitul de Kiev, cunoscând că aceasta conduce și la subordonarea față de Moscova; totuși evită să fie spus acest lucru imediat. Și vine Sinodul din Constantinopol, care cunoaște faptul că hirotonia înseamnă și subordonare față de jurisdicția celui ce hirotonește și le dă pe amândouă, subordonarea și hirotonia, care sunt legate între ele: „Se decide ca preasfânta eparhie de Kiev să fie subordonată preasfântului tron patriarhal al Marii și iubitei de Dumnezeu cetăți a Moscovei, pe oricine ar alege episcopii supuși iubitori de Dumnezeu, cinstiții arhimandriți, cuvioșii egumeni ai sfintelor și venerabilelor mănăstiri, preacuvioșii ieromonahi, evlavioșii preoți, cuvioșii monahi și conducătorii și ceilalți, prin îndemnul și permisiunea ilustrului mare hatman de acolo, după cum a stăpânit obiceiul locului, de la acela să primească numitul act în piele și să-l cunoască drept bătrân și înainte-stătător al lui pentru că este hirotonit de acela, nu de Patriarhul Ecumenic, după cum s-a spus mai sus, din cauza distanței excesive de loc și a luptelor care se întâmplă adesea între cele două împărății”.

Decizia Sinodului subordonează clar printre cele dintâi eparhia de Kiev Patriarhiei Moscovei: „ca preasfânta eparhie de Kiev să fie subordonată preasfântului tron patriarhal al marii și iubitei de Dumnezeu cetăți a Moscovei”. Aceasta este decizia principală; cea care urmează prin explicația „adică” nu anulează decizia principală. Dar, deoarece cererea care a fost depusă era a hirotonirii Kievului de către Moscova, Sinodul explică faptul că printre consecințele subordonării este și cea mai importantă care a fost cerută, să fie hirotonit episcopul de Kiev de către Moscova, și nu, așa cum tălcuiesc greșit cei din Fanar, că subordonarea înseamnă numai permisiunea hirotoniei. Dacă voiau să dea numai aceasta de la Constantinopol, nu ar fi pus mai întâi subordonarea, ci ar fi spus că Sinodul „decide să fie hirotonit Mitropolitul de Kiev de către Preafericitul Patriarh al Moscovei”. Subordonarea este întărită mai departe și de cele pe care le spune decizia că episcopul de Kiev va avea în continuare drept „bătrân (stare?) și înainte-stătător al său” nu pe Patriarhul Ecumenic, ci pe Patriarhul Moscovei. Dacă ar fi fost vorba despre o simplă permisiune a hirotoniei, relația dintre cel hirotonit și cel ce hirotonește ar fi fost o relație de onoare și respect față de cel ce hirotonește, iar nu o relație de supus față de Bătrân și de vasal față de superior. „Mulțumesc, Preafericite, că m-ați hirotonit”, ar spune cel hirotonit către Patriarhul Moscovei, „dar Bătrânul și înainte-stătătorul meu este Patriarhul de Constantinopol, față de care mă subordonez”. Totuși aceasta o răstoarnă actul patriarhal și sinodal: „și să cunoască pe acela drept bătrân și înainte-stătător al său, pentru că este hirotonit de acela, nu de Patriarhul Ecumenic”.

Trebuie să observăm incidental și corelat că și arhiereii numitelor “Teritorii Noi” din Biserica Greciei, într-un mod asemănător, aleși și hirotoniți de Ierarhia Bisericii Greciei, aparțin exclusiv de Biserica Greciei pentru că hirotonia și jurisdicția sunt interconectate; nu sunt îngăduite hirotonii și intervenții peste hotare. Sunt arhierei ai Bisericii Greciei; nu pot fi în același timp arhierei ai Patriarhiei Ecumenice, după cum s-a afirmat în ultimul timp. Să participi la două trupuri ca membru este nefiresc și uimitor. Desigur că are dreptate Constantinopolul să ceară anularea actului patriarhal și sinodal din 1928, desigur că nu unilateral, ci consimțind și Biserica Greciei, lucru ce este imposibil și improbabil să se întâmple. Același lucru este imposibil și improbabil să primească Biserica Rusiei anularea unilaterală și samavolnică a actului patriarhal și sinodal din 1686, după cum din păcate s-a apucat să facă despotic și antisinodal Constantinopolul.

c) Al doilea document clarifică mai bine lucrurile

Aceleași lucruri reies și din al doilea text pe care-l trimite Patriarhul Dionisie IV în 1686 către împărații Rusiei, cu diferențieri importante. Scrie că, așa cum în trecut Dumnezeu a intervenit minunat și a ajutat poporul Lui, astfel și acum, când eparhia de Kiev a fost presată de felurite situații, a trimis ajutor pe conducătorii politici ai Rusiei, astfel încât să soluționeze problemele. Este acceptat faptul că, din cauza luptelor și a războiului dintre cele două mari împărății, evident ale Rusiei și Poloniei, de multă vreme Constantinopolul nu a hirotonit Mitropolit al Kievului, după cum avea dreptul canonic, și astfel regiunea a rămas nepăstorită și necondusă, având drept consecință că au odrăslit foarte multe zănăii, care sufocă grâul bunei-credințe. Totuși, acest fapt a fost schimbat pentru că drept-slăvitorii împărați ai Rusiei au reacționat, apărând-o, și au cerut ca eparhia de Kiev să fie subordonată preasfântului tron patriarhal al Moscovei, care face alegeri locale dintre clerici, monahi și laici. Documentul patriarhal se diferențiază de cel precedent patriarhal și sinodal prin faptul că, în timp ce acela spunea că de către conducătorii ruși a fost cerută permisiunea de a hirotoni Moscova pe Mitropolitul de Kiev, acesta spune că a fost cerută subordonarea eparhiei de Kiev sub tronul patriarhal al Moscovei și, drept rezultat al acestei subordonări, să hirotonească Patriarhul Moscovei pe Mitropolitul de Kiev, pe care îl vor alege clericii și poporul: “Încât puțin mai trebuia și grâul l-ar fi sufocat, adică buna-credință, dacă nu s-ar fi ridicat puterea voastră împărătească drept-slăvitoare spre apărare și ar fi cerut să fie subordonată această regiune a Kievului sub preasfântul tron patriarhal al Moscovei, astfel încât, atunci când va fi nevoie de hirotonirea unei persoane vrednice, să aibă permisiunea Preafericitul Patriarh din diferite vremuri al Moscovei și a toată Rusia să o hirotonească după rânduiala bisericească.” Această cerere dublă o satisface Sinodul, adică și subordonarea Mitropoliei de Kiev tronului patriarhal al Moscovei, și hirotonia consecutivă a Mitropolitului de Kiev de către Patriarhul Moscovei. Textele vorbesc, dar unii nu aud, nici nu văd:

De aceea, după ce Modestia noastră am prezentat sinodal subiectul și l-am examinat împreună cu Mitropoliții dimprejurul nostru și cu frații și împreună-slujitorii noștri iubiți în Duhul Sfânt, nu s-a arătat numai binecuvântat și nu a fost doar drept, ci a fost lăudată foarte tare și purtarea de grijă (pronia) pe care o depuneți și a fost extrem de uimitoare. Pentru el au fost emise și scrisori sinodale patriarhale și au fost așternute în codicele marii Biserici a lui Hristos, care stipulează că Preafericitul Patriarh Ioachim al Moscovei și a toată Rusia, cel iubit în Sfântul Duh și frate dorit și împreună-slujitor al Modestiei noastre, să aibă dreptul de a hirotoni Mitropolit de Kiev cu libertate, după rânduiala bisericească, pe cel pe care l-ar alege supușii din această Eparhie după scrisoarea emisă celor supuși Eparhiei de Kiev, adică aceștia să aibă libertatea să aleagă pe cine vor, când va interveni nevoia de o persoană care să devină Mitropolit de Kiev, și Patriarhii de după acesta la fel și Mitropolia aceasta a Kievului să fie subordonată Tronului Preasfânt Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel de acum și cel de după acesta, să cunoască drept bătrân și conducător pe însuși Patriarhul Moscovei din orice vreme, ca fiind hirotoniți de el, numai un lucru să fie păzit, adică să pomenească întâi numele cinstit al Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic, atunci când slujește Mitropolitul Kievului Taina cea fără de sânge și dumnezeiască în această regiune pentru că de la el sunt distribuite toate bunurile la marginile lumii și este izvorul tuturor și pentru că [Mitropolia] este arondată și oferită Tronului Patriarhiei Moscovei în ce privește subordonarea ei într-un mod acomodat (cu pogorâmânt) pentru motivele spuse, apoi al Patriarhului Moscovei.

Textul, în mod imperativ, spune cu dispoziție imperativă că, în afară de hirotonia Mitropolitului de Kiev, poruncim, ordonăm ca Mitropolia de Kiev să fie subordonată tronului patriarhal al Moscovei și toți arhiereii de după aceea să considere drept înainte-stătător și bătrân al lor pe Patriarhul Moscovei pentru că de el sunt hirotoniți. Există în acestea ceva temporar, după cum vor autorii textului Fanarului? și această Mitropolie a Kievului să fie subordonată Preasfântului Tron patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel de acum și cei de după aceasta, să cunoască drept bătrân și înainte-stătător pe Patriarhul din fiecare vreme al Moscovei, deoarece sunt hirotoniți de el. Un interes deosebit față de acest document rezidă și în faptul că dă o explicație despre motivul pentru care trebuie să pomenească Mitropolitul Kievului mai întâi pe Patriarhul Ecumenic și apoi pe Patriarhul Moscovei. Nu pentru că rămâne sub jurisdicția lui, ci mai întâi pentru ofranda mare în general a Constantinopolului și, de asemenea, în al doilea rând, pentru că a cedat jurisdicția Patriarhului Moscovei. Este nevoie de o mai mare atenție și de simț de răspundere când investigăm adevărul istoric în texte. Este o păcat științific falsificarea și maltratarea textelor.

Concluzii

Din dezvoltarea anterioară poate oricine să tragă următoarele concluzii:

1. Patriarhia Ecumenică joacă un rol de coordonare, în acceptiunea pan-ortodoxă, în relațiile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale. Se îngrijește în mod deosebit să funcționeze sinodal și să întărească unitatea dintre ele. Conjunctura antisinodală din chestiunea ucraineană și conlucrarea ei cu facțiunile schismatice, și nu cu Biserica Ucrainei canonică și cu Biserica Rusiei, atacă rolul ei coordonator unificator. Deja Biserica Rusiei pune la îndoială pentru prima dată rolul ei de coordonare.
2. Bisericile de limbă greacă, pe baza adevărului istoric și a tradiției canonice, ca să fie evitată schisma definitivă, trebuie să susțină drepturile istorice și canonice ale Bisericii Rusiei și să nu susțină vădit sau prin tăcerea lor intruziunea necanonică a Constantinopolului într-o jurisdicție străină. Dacă fac contrariul, susținând, din motive filo-naționaliste și din patriotism, pe Patriarhul grec, cad în erezia etnofiletismului, pe care l-a condamnat sinodal însuși Constantinopolul în 1872.
3. Kievul este un segment firesc și neîmpărțit al Bisericii Rusiei din epoca începătorului creștinismului al rușilor (988). Constantinopolul a păzit această unitate a rușilor și a Bisericii lor. Numai Patriarhii malițioși și eretici au divizat bisericește pe ruși în perioade de ocupație străină, de dragul presiunilor și influențelor latine și uniate. Malițiozitatea de acum a Patriarhului Bartolomeu reia aceeași greșeală, dictată de presiunile geo-politice și culturale ale Occidentului, care cultivă planificat și instigă rusofobia prin dezbinare și dominare.
4. Decizia sinodală din 1686 a readus unitatea dintre Kiev și Moscova pe baza politicii bisericești stabile a Constantinopolului ca să fie condus unitar neamul mare și numeros al rușilor. Acum lipsește această politică bisericească și Constantinopolul se aliază cu latinii și francii din Occident în paguba nu numai a rușilor, ci și a toată Ortodoxia.
5. Cele două documente pe care le invocă Patriarhia Ecumenică sunt răstălmăcite și maltratate. Subordonarea Kievului față de Biserica Rusiei pe baza lor este evidentă. Nu reiese de nicăieri că este temporară și că Kievul rămâne în jurisdicția Constantinopolului; de aceea timp de trei secole și jumătate de acum (1686-2018) Constantinopolul nu s-a gândit să-l revendice. Numai acum s-a apucat prin maltratarea și răstălmăcirea documentelor de dragul uniților, schismaticilor și separatistilor din Ucraina și dezbinând pe ortodocși.

[1]Vezi pag. 1231.

[2]Vezi pag. 1256.

[3]Textul a fost scris ?n 2018. ?ntre timp Ucraina ?i-a ales alt pre?edinte, care nu este de religie cre?tin?.

[4]Vl. Feida, ?Biserica Rus??, ?.?.?. 10, 1043. Acela?i, Istoria bisericeasc? a Rusiei (988-1988), Ed. ?????????? ???????? ??? ????????? ??? ???????, ?????? 1988, p. 273-274.

[5]Theodor Zisis, Profesor universitar, Constantinopolul ?i Moscova, Tesalonic, 1989, p. 31. Studiul a fost prezentat ca introducere la Seminarul Interna?ional pe care l-a organizat la Chmbesy, ?n Geneva, Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice ?n mai 1988. Tema Seminarului: ?Rusia. O mie de ani de via?? cre?tin??.

[6]V. Teodor Zisis, Constantinopolul ?i Moscova, Tesalonic 1989, p. 21-38, 39-62.

[7]Cristina Bulaki-Zisis, ?ncre?tinarea ru?ilor, Tesalonic 1989.

[8]Se p?streaz? ceea ce a spus Iacov Polilas ?n ?Introducerea? edi?iei Dionisie Solomon, Operele aflate, Kerkira 1859, p. 49: ?C?tre un prieten al s?u care i-a f?cut observa?ia c? na?ia se dorea primit mai bine drept o poezie na?ional?, i-a r?spuns imediat: Na?ia trebuie s? ?nve?e s? considere na?ional ceea ce este Adev?r?.

[9]Gal. 3, 28.

[10]Nota 1 de mai sus.

[11]Vezi Vlasie Fidas, ?Biserica Rus?? ?n Enciclopedia religioas? ?i moral?, 10, 976.

[12]Canonul 2 al Sinodului Local din Antiohia: ?Nu este ?ng?duit s? fie ?n comuniune cu cei excomunica?i nici ?n alt? Biserica s? fie primi?i cei ce nu se adun? (la slujb?) ?n alt? Biseric?. Iar de s-ar ar?ta unii dintre episcopi sau preo?i sau diaconi sau cineva din canon c? are comuniune cu cei excomunica?i, s? fie ?i acesta excomunicat pentru c? r?v??e?te canonul Bisericii?.

[13]Ibidem, p. 109.

[14]Ibidem, p. 99-100.

[15] Ibidem, p. 101-102.

[16] Ibidem, p. 12-104.

[17] La MIKLOSICH-M?LLER, Acta et diplomata 1, 30-322.

[18] Ibidem, 1, 351-353 ?i ?n lucrarea noastr? Constantinopolul ?i Moscova, p. 117-119.

[19]Constantinopol ?i Moscova, p. 116-117.

[20]Desigur c? eforturi de divizare a Mitropoliei unitare a Kievului ?i a toat? Rusia s-au f?cut ?i mai ?nainte. Despre aceasta vezi Antonie-Emilios Tahiaos, Tentativa din sec. al XII-lea de divizare a unit??ii administrative a Bisericii Rusiei, Tesalonic, 1960. O imagine bun? a rela?iilor dintre Constantinopol ?i Moscova ?n sec. al XIV-lea ne-o d? p. Johhn Meyendorff, ?n cartea sa: Bizan?ul ?i Rusia. Studiul rela?iilor bizantino-ruse?ti ?n sec. al XIV-lea, Editura Domos, Atena 1988.

[21]?n cartea noastr? Constantinopolul ?i Moscova, p. 122-123.

[22]Ibidem, p. 137-138.

[23]Ibidem, p. 140-141.

[24]Vl. I. Feidas, Istoria bisericeasc? a Rusiei (988-1988), Slujirea apostolic? a Bisericii Greciei, Atena 1988, p. 156-160. Despre modul cum au ?nfruntat ru?ii Constantinopolul dup? Ferrara-Floren?a ?i apostazia Mitropolitului grec Isidor al Rusiei vezi de asemenea Dimitri Obolensky, Republica bizantin?. Europa de R?s?rit, 500-1453, vol. II Ed. Vanias, Tesalonic, 436 ?u.

[25]Vezi mai multe la ???????? ????????, ?R?d?cinile istorice ale ?Revolu?iei portocalii? din Ucraina?, ?n ????????? 8 (2000) 279-298. A fost publicat prima dat? ?n revista ?Ruski Vestnic? (Vestitorul rus), nr. 4, 2005.