La Beiuș a debutat programul catehetic „Să ne cunoaștem credința!”

            Duminică, 23.01.2022, „Asociația mărturisitorilor și martirilor ortodocși din Țara Beiușului: popa Flore din Beiuș, popa Mihai din Sânmartin și Găvruța Petru din Pocola” a demarat programul catehetic „Să ne cunoaștem credința!”. O astfel de inițiativă este mai mult decât necesară ținând cont de acțiunile prozelitiste sectare precum și de dezastrul spiritual provocat de erezia ecumenismului, la care, cu durere o spunem, participă conștient și voit un număr însemnat de ierarhi, preoți și credincioși ortodocși. Ecumenismul este cea mai periculoasă erezie deoarece promovează sincretismul religios prin incălcarea sfintelor canoane și desfințarea hotarelor dintre dreapta credință și erezii, adică falsele, mincinoasele și înșelătoarele credințe religioase care duc la pierderea mântuirii celor care urmează această cale rătăcită.

Întâi de toate, o astfel de acțiune reprezintă o datorie de conștiință a fiecărui preot, izvorâtă din atributele misiunii sale sacerdotale de a propovădui Evanghelia lui Hristos, de a învăța, sfinții și conduce pe calea mântuirii pe credincioși, așa cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura”[1], iar pe de altă parte credincioșii au o seamă de îndatoriri: „de a susține, întări și mărturisi credința Bisericii Ortodoxe; de a viețui potrivit învățăturii de credință ortodoxă; de a participa la sfintele slujbe; de a se împărtăși cu Sfintele taine; de a împlini faptele milei creștine”[2]. Or, pentru ca credincioșii să poată „susține, întări și mărturisi” învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe este nevoie ca mai întâi să o cunoască și să și-o fixeze în inima lor, acest lucru putându-se realiza cel mai bine în cadrul orelor de cateheză, susținute de către preoți, diaconi sau profesori de religie.

Scurtă incursiune în istoria activității de catehizare creștină

Procesul de catehizare, de transmitere a învățăturii de credință creștină, începe cu Mântuitorul Iisus Hristos, cel mai mare catehet, fiind continuată de Sfinții Apostoli și de ucenicii acestora, Părinții Apostolici, apoi de vestitele școli catehetice din Alexandria cu marii ei dascăli Clement Alexandrinul și Origen, a celei din Cezareea Palestinei, școala din Antiohia, unde a activat Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai strălucit reprezentant al acesteia și cel mai vestit predicator al Bisericii răsăritene, urmată de școala catehitică din Ierusalim, Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului, fiind cel mai cunoscut și mai insemnat reprezentant al acesteia. Remarcabilă este și contribuția școlii din Capadocia prin principalii ei fondatori Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nissa. La acestea se mai adaugă școala din Edesa Siriei, unde a activat Sfântul Efrem Sirul și școala apuseană-africană unde au activat Sfântul Iustin, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Ambrozie al Milanului și Fericitul Augustin, episcop de Hippona[3].

În veacul al IV-lea creștin, în Răsărit iau ființă școlile mănăstirești în cadrul cărora cei doritori primeau instrucție și educație religioasă. Primii dascăli ai acestor școli fiind Sfinții Paul din Teba, Antonie cel Mare și Pahomie, întemeietorii monahismului, iar în Apus promotorul acestor școli monahale este Sfântul Benedict de Nursia.

Ulterior, călugării ajungând preoți în parohii, predau învățătura de credință în școlile parohiale, materialul didactic fiind axat pe „citire în cărțile de ritual, memorizarea Simbolului credinței, Tatăl nostru, Cele zece porunci, etc”[4].

Având în vedere faptul că la români creștinismul este de origine apostolică, secole de-a rândul învățătura de credință a fost transmisă prin predica preoților și a episcopilor, tinda bisericii ținând multă vrem loc de „sală de clasă” în care se desfășura programul de catehizare al poporului. Pimele școli catehetice la noi luând ființă în și pe lângă mănăstiri, acestea funcționând ulterior și pe lângă unele scaune chiriarhale. Tot din inițiativa Bisericii au fost zidite unele școli domnești în care s-a desfășurat multă vreme lucrarea cărturărească.

„Călugării sunt cei dintâi care au ctitorit aceste școli în care învățământul era aproape în întregime religios, făcându-se după cărțile de slujbă. În cadrul lui se învățau pe de rost rugăciuni și rânduieli ale slijbelor bisericești: Crezul, Sfintele Taine, despre virtuți și păcate, etc”[5].

În aceste școli se pregăteau călugări și preoți pentru slujirea Sfântului Altar, dar și dieci, logofeți,  și caligrafi pentru cancelariile domnești[6].

Prima școală românească ortodoxă atestată este cea din Șcheii Brașovului, deschisă la anul 1490 pentru românii ortodocși de aici. În Transilvania, pe lângă această școală, funcționau și altele în incinta mănăstirilor Prislop, Râmeți, Sâmbăta de Sus, etc. sau în diferite parohii. Ulterior existau în toată Transilvania, Banat, Bihor și Maramureș câteva sute de astfel de școli românești, toate sub îndrumarea Bisericii.

Un însemnat rol cultural și bisericesc l-au avut tipăriturile și strădanile cărturărești ale ieromonahului Macarie, Dimitrie Liubovici, Filip Moldoveanul și diaconul Coresi, care au pus bazele activității tipografice de la noi. În tipografiile acestora și ale urmașilor lor s-au tipărit cărți de cult, Sfânta Scriptură, Catehisme, Cazania și multe alte cărți cu conținit religios spre zidirea sufletească a fiilor acestui popor.

La această mare operă de catehizare a neamului românesc au contribuit de-a lungul istoriei domnitori binecredincioși ca Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu precum și ierarhi cărturari ai căror activitate neobosită și-a pus amprenta într-un mod luminos asupra formării spirituale a credincioșilor lor între care s-au evidențiat mitropoliții Petru Movilă,  Dosoftei și Veniamin Costachi în Moldova, Antim Ivireanul în Țara Românească, Simeon Ștefan și Andrei Șaguna în Transilvania.

Urmând pilda vrednicilor noștri înaintași, dorim și noi să zidim în sufletele păstoriților noștri cele mai prețioase valori spirituale, tezaurul credinței creștine ortodoxe, care să le fie izvor de mângâiere și întărire sufletească.

Lecția de cateheză

Tema aleasă pentru prima cateheză s-a intitulat:„Datoria creștinului de a cunoaște dreapta învățătură a Bisericii”.

Credincioșilor prezenți li s-a explicat faptul că Sfânta Biserică, câștigată de Hristos „cu scump Sângele Său”[7] și inaugurată în istorie la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt, păstrază cu fidelitate „Cuvintele Vieții”[8], învațându-i pe aceștia să păzească toate câte a poruncit și a învățat Domnul[9], deoarece reprezintă „stâlpul și temelia adevărului”[10], fiiind totodată „slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără prihană”[11].

În calitate de membri ai Bisericii Ortodoxe, avem datoria să cunoaștem învățătura pe care Biserica o păstrează și ne-o transmite spre dobândirea mântuirii.

Din cuprinsul Sfintei Scripturi se desprind o mulțime de temeiuri care indică necesitatea ca toți credincioșii să cunoască învățătura Bisericii pe care o mărturisesc și prin care ajung la mântuirea

sufletului.

1. Învățătura Bisericii are caracter divin

Întreaga învățătură a Bisericii a fost dată oamenilor prin Descoperirea sau Revelația lui Dumnezeu: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile”[12] .

Biserica asistată de Duhul Sfânt este păstrătoarea fidelă a învățăturilor Domnului și a harului divin mântuitor, împărtășind credincioșilor întreaga Revelație sau Descoperire a Fiului lui Dumnezeu, pe care o găsim în Sfânta Scriptură a Noului Testament, care este Cartea Sfântă a Bisericii, precum și în Sfânta Tradiție, care reprezintă predania orală (prin viu grai) a dumnezeieștii învățături pe care Domnul și Sfinții Apostoli ne-au lăsat-o în Biserică.

2. Numai cunoscând revelația divină putem ajunge la credința mântuitoare

”Credința, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”[13].

Mântuitorul i-a trimis pe Apostoli în toată lumea cu poruncă expresă să propovăduiască Evanghelia, să-i sfințească pe cei ce cred în El și să-i învețe să cunoască învățătura Lui mântuitoare: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”[14]. Din aceasta rezultă datoria celor care prin Sfântul Botez au devenit membrii ai Bisericii să cunoască temeinic învățătura de credință.

Necunoașterea credinței duce la:

1. imposibilitatea mărturisirii și apărării dreptei credințe;

1. imposibilitatea de a identifica mijloacele prin care poate dobândi în continuare harul sfințitor, deoarece nu orice învățătură este aducătoare de credință adevărată: „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor”[15]. Tocmai de aceea Apostolul Pavel îl îndeamnă stăruitor pe ucenicul său Timotei: „Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă”[16].

3. Cunoașterea învățăturii Bisericii duce la statornicia în credința cea adevărată

Credincioșii ortodocși păstrează și mărturisesc credința înaintașilor lor, a cărei origine o găsim la Mântuitorul și Sfinții Apostoli, și care a fost pecetluită cu sângele milioanelor de mucenici. În această credință se nevoiesc, cresc și sporesc duhovnicește cu nădejdea dobândirii mântuirii. În felul acesta ei devin statornici în dreapta credință asemeni strămoșilor lor care, indiferent câte greutăți și încercări au îndurat, nu s-au lepădat de Ortodoxie.

Valoarea, împortanța și necesitatea statorniciei este subliniată de Apostolul Pavel astfel: „Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos”[17]. De aceea Apostolul îl îndeamnă pe Timotei: „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”[18]. Aceasta pentru a evita contactul cu „oamenii răi și amăgitori”[19].

4. Având statornicie în credința cea adevărată nu vom cădea pradă rătăcirilor

Mântuitorul i-a avertizat pe ucenici, spunândule: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi”[20] și „…se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”[21].

La sfârșitul celei de-a treia călătorii misionare, Sfântul Apostol Pavel le atrage  categoric atenția în acest sens preoților din Efes, spunându-le: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi”[22].

            Cu altă ocazie, Apostolul a arătat că ivirea învățăturilor de credință greșite (ereziile) „trebuie să fie” , tocmai pentru ca cei încercați în credința cea dreaptă să-și dovedească statornicia.

5. Statornicia în credință aduce după sine siguranța credinței mântuitoare

Un creștin ortodox statornic este sigur că ortodoxia este credința cea adevărată și mântuitoare. Această siguranță îi dă putere duhovnicească ca să o apere atunci când este atacată sau când i se cere explicații în legătură cu aceasta, după mărturia Sfântului Apostol Petru, care zice: „să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră. Dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos”[23].

Siguranța cunoașterii dreptei învățături aduce pacea conștiinței, „de a păstra taina credinței cu cuget curat”[24], cât și pacea cu cei din jur, ferindu-se „de întrebările nesocotite și fără noimă , care nasc certuri; căci un slujitor al Bisericii nu trebuie să se certe, ci să fie plăcut de toți, învățător, îngăduitor”[25].

6. Cunoașterea dreptei credințe duce la dobândirea sfințeniei

Dreapta credință îl călăuzește pe creștinul ortodox pe drumul dobândirii sfințeniei vieții prin harul mântuitor al Sfintelor Taine, al Cuvântului lui Dumnezeu și al rugăciunii. Prin cunoașterea învățăturii Bisericii cuvântul lui Hristos locuiește din belșug „în viața cea duhovnicească a credincioșilor”[26], iar „ei se sfințesc prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”[27]. De aceea trebuie să urmăm cuvâtului Apostolului Pavel către Timotei, pe care  î-l îndemna astfel: „De vei învăța acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos, hrănit cu cuvintele credinței și ale bunei învățături căreia ai urmat”[28].

Ce am învățat din prezenta cateheză

În calitate de membri ai Bisericii, creștinii ortodocși trebuie să cunoască învățătura de credință pe care o mărturisesc.

Învățătura de credință a Bisericii are caracter divin fiindcă reprezintă Descoperirea Fiului lui Dumnezeu.

Învățătura de credință transmisă oamenilor prin Descoperire sau Revelație divină este cuprinsă în Sfânta Scriptură, unde avem cuvântul Domnului scris sub inspirația Duhului Sfânt și în Sfânta Tradiție, care reprezintă Predania orală a cuvântului Domnului, viața Duhului Sfânt în Biserică sau „memoria vie a Bisericii”.

Fără a cunoaște învățătura de credință a Bisericii nu ne putem mântui, fiindcă Biserica ne arată care este credința mântuitoare pe care să o urmăm în viețuirea duhovnicească. Credința vine din auzirea (ascultarea) propovăduirii învățăturii Domnului, păstrată și răspândită de Biserică.

Cunoașterea învățăturii de credință a Bisericii duce la statornicia în credință, iar statornicia ne menține în adevărul de credință și nu ne lasă pradă mulțimii de învățături greșite (erezile) propovăduite de lupii cei răpitori și proorocii mincinoși.

Statornicia în dreapta credință a Bisericii ne dă siguranța mântuirii și pacea sufletească și cu semenii noștri.

Cunoașterea învățăturii de credință nu are numai un caracter teoretic, ci reprezintă un angajament duhovnicesc de cultivare a sfințeniei vieții, prin harul mântuitor al cuvântului lui Dumnezeu și al Sfintelor Taine.

Cum se dobândește o cunoaștere deplină a credinței?

Sfinții Părinți ai Bisericii învață că adevărata cunoaștere a învățăturii Bisericii trebuie unită cu curățirea sufletului de păcat și sporirea necontenită în virtute, adică săvârșirea faptelor bune.

La ce ne ajută faptul de a cunoaște învățătura de credință a Bisericii?

Ne ajută la dobândirea mântuirii prin comuniunea cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos, conform cuvintelor Sale: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”[29].

Cum putem dobândi și cunoaște mai bine învățătura de credință a Bisericii?

Prin participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie și la slujbele săvârșite în biserică, unde putem cunoaște voia lui Dumnezeu și adevărul de credință explicat de către sfințiții slujitori prin cuvântul de învățătură (predica și cateheza). Acest lucru este statuat de Biserica Ortodoxă în prima din cele nouă porunci bisericești: „Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare”[30].

Putem adînci cunoașterea credinței noastre, împărtășindune cu harul sfințitor al Sfintelor Taine în Biserică, spre curățirea de păcate și creșterea duhovnicească în săvârșirea faptelor bune, aducătoare de mântuire[31].

[1] II Timotei 4, 2.

[2] ^***Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 2008, Art. 45, p.37.

[3] Preot Prof. Dumitru Călugăr, Catehetica, Manual pentru Facultățile de Teologie, Dditura Renașterea, Cluj-Napoca, pp. 23-52.

[4] Idem, p. 53.

[5] Idem, p. 65.

[6] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romîne, Manual pentru Seminariile teologice, Editura Sofia, București, 2000, pp. 93-111.

[7] Faptele Apostolilor 20, 28.

[8] Ioan 6,63.

[9] Matei 28, 20.

[10] I Timotei 3.15.

[11] Efeseni 5.27.

[12] Evrei 1, 1-2.

[13] Romani 10, 17.

[14] Matei 28, 19-20

[15] I Timotei 1, 1-2.

[16] I Timotei 4, 16.

[17] Efeseni 4, 14-15.

[18] II Timotei 3, 14.

[19] II Timotei 3, 13.

[20] Matei 24, 4-5.

[21] Matei 24, 24.

[22] Faptele Apostolilor 20, 28-31.

[23] I Petru 3, 15-16.

[24] I Timotei 3, 9.

[25] II Timotei 2, 23-24; Tit 3, 9-10.

[26] Coloseni 3, 16.

[27] I Timotei 4, 5.

[28] I Timotei 4, 6.

[29] Ioan 17, 3.

[30] ^*** Învățătura de credință creștin ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 1992, p. 335.

[31] Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze, Lecții de religie-clasele V-XII, Vol. I, pp. 11-14.