1 septembrie, începutul anului nou bisericesc

În fiecare an, în prima zi a lunii septembrie sărbătorim începutul Indictionului sau al anului nou bisericesc. Sfânta Biserica a hotărât acest lucru la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325[1], luând în considerare aspecte legate de începutul activității publice a Mântuitorului Iisus Hristos, dar și de existența unei tradiții a indictionului, atât la păgâni (romani), cât mai ales la poporul evreu, care începeau la aceeași data calendaristică.

Indictionul păgân roman a luat ființă după ce împăratul Romei Octavianus Augustus a biruit pe conducătorii Egiptului Antonie și Cleoptra, devenind astfel singurul stăpân peste lumea cunscută în vremurile acelea.

Indictionul roman a fost conceput ca o perioadă distinctă de 15 ani  pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului. Ulterior  Indictionul a fost impărțit în trei părți a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strîngă în fiecare  al 5-lea an din această perioadă. Această durată de 15 ani a Indictionului a fost stabilită pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea se reușea aducerea lor la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.

O altă motivație a întinderi Indictionului păgân pe o perioadă de 15 ani constă în faptul că în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întîiul an, numindu-l pe acela An Nou[2].

La evrei luna septembrie era socotită începutul anului calendaristic civil, fiind luna în care se adunau roadele și se aducea mulțumire lui Dumnezeu: „Să ţii apoi sărbătoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta” (Ieșire, 23,16), în această lună se aducea și jertfă Domnului: „Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbițelor și adunare sfîntă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). În cartea Leviților Domnul zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, când vă strângeți roadele pământului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Prăzuirea evreilor din luna septembrie avea strânsă legătură și cu o seamă de evenimente care au avut loc în istoria mântuirii. Potrivit traditiei iudaice, in această zi Dumnezeu a inceput lucrarea de creare a lumii. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-și fața prealuminată și aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteasmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducând ardere de tot Domnului.

Tot în această lună a fost sfințit prea minunatul și prea slăvititul templu a Domnului din Ierusalim zidit de Solomon, o prefigurare a Bisericii întemeiate de Hristos, și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinței. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catârii lor, ci și pământul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.

În cartea Leviticul stă scris: „În ziua curățirii să trîmbițezi cu trîmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toți locuitorii lui… să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pămînt… Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mînca fiarele cîmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea „sâmbătă” (sabat), adică odihnă.

Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veți zice: Dar ce să mîncăm în anul al șaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor și pămîntului urmau să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii”.

Luna septembrie are o mare însemnătate și în istoria creștinismului, pentru că în această lună Împăratul Constantin cel Mare a luat biruință asupra lui Maxențiu, vrăjmașul credinței creștine. După această biruință, Constantin a îngăduit creștinilor să-și mărturisească credința în toată împărăția romană. Multă vreme, în lumea creștină, anul calendaristic civil începea odată cu anul bisericesc, la 1 septembrie. Dar mai pe urmă, începutul anului calendaristic civil s-a mutat la 1 ianuarie. Aceasta s-a făcut mai întâi în Apusul Europei, iar mai pe urmă și în Rusia, în vremea lui Petru cel Mare[3].

Sfânta Biserică serbează această zi din două motive: Întâi pentru că luna septembrie este socotită ca începutul anului, aducând cu această ocazie slujbe de mulțumire lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, rugându-se ca și Anul Nou să fie roditor și îmbelșugat. Cea de-a doua pricină, și cea mai importantă, constă în faptul că în aceasta zi Biserica marchează ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a pus început propovăduirii Sale. Potrivit Sfintei Evanghelii în această zi Domnul a intrat în sinagoga din Nazaret, unde, dându-I-se cartea proorocului Isaia, a citit cuvintele prin care proorocul a zugrăvit cu șapte secole înainte momentul începerii lucrării Sale publice: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc celor robiți dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați. Și să vestesc anul plăcut Domnului. Și închizînd cartea și dând-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți asupra Lui. Și El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 18-21). Astfel a început să învețe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, „Și toți Îl încuviințau și se minunau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui…” (Luca, 4, 22).

Dar în luna septembrie pe lîngă începutul propovăduirii lui Hristos mai prăznuim și Nașterea Maicii Domnului, cel dintâi praznic al anului bisericesc, ceea ce, potrivit Sfântului Grigorie Palama înseamnă că în această lună au început tainele mântuirii, acesta fiind și cel dintâi praznic al „chemării și al plăsmuirii din nou” după har. Este ziua în care au început să fie înnoite toate și să fie puse în locul legilor vremelnice, legile cele neschimbătoare, în locul literei, duhul, iar în locul umbrelor adevărul.

Spre deosebire de împărații romani, care cereau de la supușii lor biruri constând în fier și aramă, aur și argint, Hristos, Împăratul Slavei, în locul tuturor acestora cere de la noi împlinirea sfintelor Sale porunci și împodobirea sufletului cu virtuțile, in special cele teologice: credința, nădejdea și dragostea. Autorul Proloagelor[4] spune că Hristos caută la noi, în loc de fier și aramă, bunătatea credinței celei întemeiate și tari, în dreapta cinstire de Dumnezeu. Ca, prin credința aceasta, ca printr-o armă de fier și o pavăză de aramă să biruim pe cei potrivnici, urmând strămoșilor noștrii care „prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrășmașilor pe fugă” (Evrei, 11, 33-34). De asemenea, în loc de argint și aur, Împăratul nostru Hristos caută la noi bunătatea nădejdii celei neîndoite spre Dumnezeu, nebăgînd seama la toate primejdiile și necazurile ce vin de la lume, de la trup și de la diavol, care năvălesc asupra noastră. Că „nădejdea nu rușinează” (Romani 5, 5), dimpotrivă nădejdea răsplătirii îndeamnă pe ostași la luptă și la nevoință, precum zice și Sfântul Ioan Damaschin: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credință întărindu-se, au stricat tirania vrășmașului și au dobândit cununile”. Iată de ce „Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului; nu se va clătina în veac cel ce locuiește în Ierusalim” (Ps. 124, 1). În sfârșit, în loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea scumpă a dragostei nefățarnice către Dumnezeu și către aproapele. Precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama și fierul, așa și dragostea este mai cinstită decât nădejdea și credința, precum stă scris: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea” (I Corinteni, 13, 13). Că aur ca acesta caută de la noi Hristos, ca să-L iubim nu numai crezând cu inima și mărturisind cu gura, ci și cu fapta, dragostea arătându-o, adică să punem tot sufletul și să fim gata de moarte pentru dragostea Lui, precum ne învață iubitul Său ucenic, Ioan, zicând: „Fii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan, 3, 18).

Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgînilor și al evreilor, îndemnându-ne să ne dezbrăcm de omul cel vechi al păcatului,  îmbrăcîndu-ne în cel nou „după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni, 3, 9-10). De aceea se cuvine să prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicînd: „Întru înnoirea vieții să umblăm. Să prăznuim Indictionul, împlinind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, din toată inima, așa cum Domnul însuși ne îndeamnă, prin gura lui Moise, în Cartea Leviților, zicând: „De veți umbla după legile  Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele,  vă voi da ploaie la timp, pămîntul și pomii își va da roadele lor. Voi trimite pace pe pămîntul vostru și nimeni nu vă va tulbura; veți alunga pe vrăjmașii voștri, căuta-voi  spre voi și vă voi binecuvînta și sufletul meu nu se va scărbi de voi. Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru și voi poporul Meu” (Levitic, 26, 3-12).

Întregul an bisericesc este socotit timp mântuitor, fapt pentru care mai este numit și „an al mântuirii”. El se împarte în praznice împărătești, praznice ale Maicii Domnului și praznice ale sfinților, iar toate aceste sărbători la un loc îl definesc. Din această perspectivă, întreaga noastră viață devine un răstimp al mântuirii. Prin praznicele iconomiei dumnezeiești trăim noi înșine evenimentele vieții lui Hristos, fapt care determină și umple de culoare întreaga noastră viață. Întruparea lui Hristos se numește iconomie dumnezeiască, deoarece arată felul în care Dumnezeu a iconomisit mântuirea omului. Este vorba, cu alte cuvinte despre istoria sfântă a mântuirii.

Bserica noastră „trăieşte” nu numai timpul limitat, ci şi aşa-numitul „timp liturgic”, care este mai presus de trecut, prezent şi viitor, şi le uneşte pe toate într-un „astăzi” veşnic, într-un „prezent” neîntrerupt.

De aceea cântăm „Astăzi, Hristos în Betleem se naşte din Fecioara” sau „Astăzi, Stăpânul se taie împrejur şi Iisus este numit” sau „Veniţi să-L vedeţi pe Hristos…, pe Care Simeon astăzi în templu îl tine în braţe” sau „Astăzi, Stăpânul îşi pleacă capul sub mâna Înaintemergătorului” sau „Astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos…” sau „Astăzi, lucruri preaslăvite au văzut toate neamurile în cetatea lui David”, deşi aceste evenimente nu s-au petrecut astăzi, ci cu douăzeci de veacuri mai înainte.

Aflându-ne în acest timp liturgic, cântăm nu numai la 21 noiembrie, când prăznuim Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, ci cu multe zile mai înainte şi chiar în fiecare zi: „Preacurata Biserică a Mântuitorului… astăzi se aduce în Casa Domnului…”. Pe acest „timp liturgic” întemeindu-ne, şi de acesta fiind insuflaţi, cântăm neîncetat de veacuri întregi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac…”.

Cum şi când este valabil „astăzi”, de vreme ce l-am cântat şi ieri şi alaltăieri şi anul trecut şi acum doi ani şi acum zece ani şi acum o sută de ani şi acum o mie de ani? Când şi pentru cine a avut o adevărată însemnătate acest tropar: „Astăzi este începutul mântuirii noastre…”? Întotdeauna şi pentru toţi.  Biserica nu este supusă timpului curgător, deşi se mişcă înăuntrul lui ca şi înăuntrul spaţiului material. Fiind pridvor şi pregustare a veşniciei, Biserica „trăieşte” un „timp mai presus de timp”, un neîntrerupt „astăzi”, un neîncetat, statornic şi nemişcat „prezent”. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe Pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente prăznuite. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi m-am sculat împreună cu Tine, înviind Tu…”, cântă fiecare mădular al Bisericii, tocmai pentru că nu numai că îşi aminteşte în mod simplu de aceste evenimente, ci participă tainic atât la Patimile, cât şi la Învierea Mântuitorului[5].

Biserica, prin calendarul pe care l-a întocmit, vrea să arate creștinilor că trebuie să privească vremea vieții lor nu prin prisma evenimentelor politice, istorice și sociale, ci în lumina evenimentelor mântuirii, așa cum sunt ele exprimate, în praznicele împărătești și ale Maicii Domnului și în prăznuirile sfinților.

Textele sfinte care se citesc la praznice, precum și troparele care se cântă pun în lumină semnificația fiecărui praznic, dar mai cu seamă îndreaptă gândul omului spre rostul existenței sale și spre dobândirea cugetului bisericesc ortodox autentic. Prin urmare, ele călăuzesc la îmbisericirea și îndumnezeirea omului.

Așadar, anul bisericesc este pentru fiecare credincios un an al mântuirii, o nouă oportunitate de a împlini poruncile lui Hristos, de a-și impodobi sufletul cu cele mai alese virtuți și de a participa activ la viața liturgică a Bisericii, zidind pe Hristos înlăuntrul lor prin împărtășrea cu sfintele, precuratele, cereștile și nemuritoarele și de viață făcătoarele Taine.

Din păcate semnificația duhovnicească a zilei de 1 septembrie este grav denaturată chiar de către cei care ar trebui să fie garanții respectării ei, Patriarhul Ecumenic și ceilalți Patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care prin adoptarea încă din anul 1989 a Zilei de Rugăciune pentru mediu și ratificată de pseudosinodul din Creta, practic au aderat la ideologia new-agistă a ecologiei, ideologie care „urmărește instaurarea la nivel planetar a unui cult păgân al Pământului-Mamă. Această sărbătoare pentru mediul înconjurător este ținută împreună cu papistașii, într-o simbioză religioasă între ecumenism și ecologie, ambele instrumente ale Noii Ordini Mondiale și ale religiei sale, New Age[6].

După anul 2016, această zi de rugăciune pentru mediu este menționată în calendar, la 1 septembrie, între zilele importante de peste an, deși pe lângă prăznuirea începutului propovăduirii publice a Domnului, Biserica Ortodoxă mai prăznuiește și pe Sfântul Cuvios Dionisie Exigul, din Dobrogea, care a alcătuit cronologia creştină, numărând pentru întâia oară anii începând de la Hristos, precum și pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, primul mare stâlpnic al creștinătății, mare făcător de minuni, mult mai importanți și mai vrednici de cinstit decât această  serbare new-agistă.

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Vol. II, Editura Egumenița, 2010, p. 306.

[2] https://doxologia.ro/viata-sfant/inceputul-indictionului-adica-anul-nou.

[3] Sfântul Nicolae Velimirovici, op.cit. p. 306.

[4] ***Proloagele, vol. I, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p.38.

[5] Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme: ecumenismul și stilismul, Editura Evanghelismos, București, 2006, pp. 180-181.

[6] Mihai-Silviu Chirilă, Promovarea ecumenismului la nivel ortodox de către pseudosinodul din Creta. Răspuns la „minicatehismul ecumenist” editat de către Patriarhia Română sub numele Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Întrebări și răspunsuri, Asociația Sfinții Mărturisitori din Închisori Bucovina, Suceava, 2017, pp.61-62.