Nașterea Maicii Domnului

Primul praznic din anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, este Nașterea Maicii Domnului, din părinții Ioachim și Ana.

Deși referirile la Maica Domnului în Sfânta Scriptură nu sunt numeroase, Sfânta Biserică – în imnografie, iconografie și omiliile (cuvântările sau predicile) praznicale ale Părinților – a preluat  din Tradiție aspecte referitoare la viața Maicii Domnului, acoperind astfel lipsa informațiilor din Noul Testament privitoare la acest subiect. Referindu-se la acest aspect, Sfântul Vasile cel Mare spune că primim toate dogmele și propovăduirile păzite de Biserică, dintre care pe unele le avem „din învățătura scrisă”, iar pe altele, „din tradiția apostolilor, transmisă nouă în chip tainic”. Iar de vom începe să nesocotim „obiceiurile care nu au temei scris”, considerându-le lipsite de valoare, vom ajunge „să păgubim Evanghelia în cele esențiale”.

Așadar, cinstirea arătată de creștini Maicii Domnului se bazează atât pe mențiunile Noului Testament la persoana acesteia, cât și pe „obiceiurile care nu au temei scris”, și pe „tainele nescrise ale Bisericii”, adică pe Sfânta Tradiție.

Nașterea Maicii Domnului, primul praznic al anului bisericesc

Sărbătorită de Biserică în fiecare an la 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului este primul dintre praznicele Născătoarei de Dumnezeu, dar și primul din anul nou bisericesc, care începe la 1 septembrie, deoarece prin nașterea Fecioarei Maria a început numărătoarea inversă a lucrării de mântuire a omului. Anul bisericesc se încheie pe 31 august, după praznicul Adormirii Maicii Domnului și al cinstitului ei Brâu.

Liturgistului român Ene Braniște precizează că Praznicul Nașterii Maicii Domnului datează din perioada cuprinsă între Sinoadele III și IV Ecumenice, 431-451 d. Hr[1]. Alte izvoare afirmă că această sărbătoare a început să fie prăznuită în secolul al VI-le la Ierusalim, în biserica ridicată în secolul al V-lea pe locul unde se află Scăldătoarea oilor, aproape de casa părintească a Maicii Domnului. Această biserică este numită a Doamnei Născătoare de Dumnezeu. De la Ierusalim, sărbătorirea praznicului a fost preluată în secolul al VII-lea și la Constantinopol, prin Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei, care era ierusalimitean.

Stabilirea zilei de prăznuire la 8 septembrie are legătură, probabil, fie cu data când a fost sfințită biserica, fie cu faptul că această zi se află la începutul anului bisericesc.

Potrivit lui Iosif Vriennios, ucenic al Sfântului Grigorie Palama, praznicul Nașterii Maicii Domnului „primește cinste mai strălucită decât celelalte praznice”, ca unul ce este întâiul între toate. Căci, așa cum rădăcina unui copac este cauza ramurilor, a trunchiului, a florilor și a rodului său și nimic din toate acestea nu ar fi existat fără rădăcină, la fel se întâmplă și cu praznicele, căci fără praznicul Nașterii Maicii Domnului, „niciunul din praznicele ce au crescut dintr-însul nu s-ar fi ivit”. Cincizecimea este rodul, încheierea tuturor praznicelor de mai înainte, în vreme ce primul dintre ele, ca rădăcină, este praznicul Nașterii Maicii Domnului.

Continuând, Iosif Vriennios scrie: „Căci Cincizecimea există datorită Înălțării; Înălțarea, datorită Învierii; Învierea datorită Răstignirii; Răstignirea, datorită minunilor; minunile, datorită Botezului; Botezul, datorită Întâmpinării; Întâmpinarea datorită Nașterii; Nașterea, datorită Bunei Vestiri; Buna Vestire,  datorită intrării în Sfânta Sfintelor; iar aceasta se datorează negreșit Nașterii Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare”.

Dacă tâlcuim acest pasaj în sens invers, de la sfârșit la început, observăm că din praznicul Nașterii Maicii Domnului au izvorât toate celelalte amintite mai sus.

După Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei, praznicul Nașteii Maicii Domnului este, în cadrul iconomiei dumnezeiești (a operei de mântuire a neamului omenesc), început, mijloc și sfârșit al tuturor praznicelor. Este început al praznicelor deoarece „are drept răsărit apusul Legii; este mijloc fiindcă unește marginile; și sfîrșit, pentru că vădește adevărul”. Cu această sărbătoare se plinește Legea care vorbea despre Hristos, începe numărătoarea inversă a mântuirii, este vădit adevărul, care este sfârșitul Legii, iar Vechiul Testament este unit cu cel Nou.

Sinaxarul și icoana praznicului

În sinaxarul praznicului se arată că Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, erau din neam împărătesc, se deosebeau prin virtute, dar nu aveau copii. Ioachim, „ca un iubitor de Dumnezeu și om bogat ce era”, Îi aducea Domnului daruri îndoite, dar era defăimat pentru nerodire. De aceea el a plecat în munte, iar Ana a intrat în grădina ei și amândoi se rugau lui Dumnezeu cu lacrimi să dobândească prunc. S-au nevoit cu postul și cu rugăciunea, iar Dumnezeu le-a ascultat cererea și „le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu”.

Iconografia o înfățișează pe Maica Domnului în diferite ipostaze, de la naștere până la adormirea ei, cu scopul de a exprima dogma Întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu este cinstită pentru „rodul pântecelui ei” și pentru tot ce are legătură cu Hristos, dar și pentru virtuțile ei care au legătură cu acest fatp teologic.

Icoana Nașterii Maicii Domnului cunoaște mai multe reprezentări. Fecioara Maria este înfățișată uneori ca pruncă îmbăiată într-o albie de două femei. Alteori este zugrăvită ca pruncă înfășată după obiceiul vremii și așezată într-un leagăn pe care îl mișcă o slujnică, ce în același timp toarce sau ține în mână o ripidă. În partea de sus a icoanei aste înfățișată de obicei Sfânta Ana șezând pe pat, în timp ce femeile care o slujesc îi fac vânt cu riprdele sau îi aduc bucate. Icoanele mai noi ale Nașterii Maicii Domnului zugrăvesc două scene: una în care Fecioara Maria este îmbăiată după naștere, iar cealaltă în care se odihnește într-un leagăn.

Cine privește la aceste icoane se umple de uimire în fața venirii pe lume a Maicii lui Dumnezeu și a felului în care Dumnezeu a pregătit întruparea Cuvântului Sau. Despre acestea Iosif Vriennios scrie: „Se naște Fecioara întâi-născută, Născătoarea celui întâi-născut al întregii zidiri”. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este „chipul Dumnezeului celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni, 1. 15). După nașterea Sa dumnezeiască, El a fost născut de Tatăl mai înainte de facerea lumii (din veșnicie), iar după firea Sa omenească, a înviat ca Cel întâi-născut din morți. Se cuvenea deci ca Cel întâi-născut al întregii zidiri să Se nască din fecioară întî-născută, adică din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Și precum întâiul Adam a fost făcut din pământ feciorelnic, așa și plăsmuirea din nou a neamului omenesc trebuia să se facă „prin pîntecele cel fecioresc”.

Bucuria a toată lumea

În troparul praznicului se spune că nașterea Maicii Domnului a adus bucurie întregii lumi și de aceea este socotit praznic a toată lumea: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea”. Acest aspect universal și sobornicesc al praznicului poate fi înțeles în două sensuri.

Primul înțeles al expresiei „a toată lumea” se referă la întreaga zidire, cerească și pământească, îngerească și omenească, și aceasta pentru că Maica Domnului este bucuria întregii zidiri. Pe ea o așteptau toate veacurile, proorocii, protopărinții, drepții Vechiului Testament. Toți trăiau sub stăpânirea morții și așteptau un Izbăvitor, așteptau întruparea Cuvântului neîntrupat, a Îngerului Slavei, pentru a se slobozi de sub stăpânirea morții și a stricăciunii.

Cel de-al doilea înțeles al expresiei bucuria „a toată lumea” și praznicul „a toată lumea” face referire la creștinii care locuiau în lumea cunoscută la vremea aceea (a instituirii sărbătorii), adică Imperiul Roman creștin (Imperiul Bizantin). Praznicul Nașterii Maicii Domnului era sărbătorit în întreg imperiul îndeosebi după hotărârea Sinodului Ecumenic de la Efes din anul 431 d. Hr., care a combătut erezia nestorianismului și a stabilit termenul de „Născătoare de Dumnezeu”. Încă de atunci era prăznuit ca început al tuturor celorlalte praznice ale Maicii Domnului și ale lui Hristos. Locuitorii creștini ai imperiului îi cinsteau pe Hristos și pe Preasfânta Sa Maică. Marea Biserică Sfânta Sofia era închinată lui Hristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu, iar capitala imperiului, Constantinopol, era închinată Maicii Domnului, de la care aștepta ocrotire.

Din cauza secularizării, mulți nu mai socotesc praznice ca Nașterea Maicii Domnului drept sărbători sobornicești și a toată  lumea. Oamenii de astăzi s-au îndepărtat de Dumnezeu-Omul Hristos și s-au îndreptat spre omul-dumnezeu. În loc să-i pună în centrul vieții lor pe Hristos și pe Maica Sa, se pun pe ei înșiși sau diferite sisteme economice, sociale sau politice. Au stabilit alte sărbători mondiale pentru aproape fiecare zi a anului, care nu au nicio legătură cu Hristos, cu Maica Domnului, cu sfinții și cu Biserica în general.

Biserica însă continuă să prăznuiască Nașterea Maicii Domnului ca pe o sărbătoare a toată lumea și sobornicească, învâțându-ne că cine trăiește în mod conștient în Trupul lui Hristos devine cu adevărat sobornicesc și a toată lumea, îi iubește pe toți oamenii, îl doare și se roagă pentru ei, simte prezența îngerilor și a sfinților, inima lui arde de dragoste pentru Hristos și Maica Domnului și simte în felurite chipuri slava lui Dumnezeu.

Răsăritul Soarelui dreptății

            Maica Domnului, așa cum scrie în troparul praznicului, s-a învrednicit să nască Dreptatea, adică pe însuși Hristos: „că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru”. Hristos este Soarele dreptății, iar Preasfânta Fecioară este răsăritul din care a ieșit Hristos și a luminat întreaga lume.

Hristos este numit „Soarele dreptății” fiindcă a strălucit în lume și i-a dat iarăși slava și frumusețea ei cea dintâi, izbăvind-o din cumplitul întuneric al necunoștinței.

Atât Sfântul Isaac Sirul cât și Sfântul Nicolae Cabasila identifică dreptatea lui Dumnezeu cu bunătatea și dragostea Sa de oameni. Hristos S-a jertfit pentru om din dragoste, și aceasta este adevărata dreptate.

Sfântul Grigorie Palama spune că dreptatea lui Dumnezeu se vădește în faptul că l-a aruncat afară pe începătorul nedreptății, pe diavol, și i-a luat stăpânirea lui cea nedreaptă. L-a legat pe cel puternic, i-a răpit vasele, le-a preschimbat și le-a făcut primitoare ale dreptății dumnezeiești. Astfel, dreptatea lui Dumnezeu, pe cei robiți păcatului i-a luat spre a le dărui viață veșnică, după ce i-a îndreptat prin credința cea întru El, iar pe începătorul păcatului, după ce îl va lega cu legături de nedezlegat, îl va preda focului veșnic și lipsit de lumină.

Pe acest Soare al dreptății L-a născut Maica Domnului și ea a fost cea dintâi care a trăit urmările unirii ipostatice a firii dumnezeiești cu cea omenească în Hristos. De aceea, ea nu este doar răsăritul Soarelui dreptății, ci și prima care a fost luminată de acest Soare.

Maica Domnului a trăit toată viața în smerenie, retragere și ascultare, rugându-se pentru întreg neamul omenesc, așa cum continuă să facă până astăzi. În această stare duhovnicească a răsărit Soarele dreptății și i-a luminat pe oameni.

Praznicul izbăvirii de vină                             

În condacul Nașterii Maicii Domnului se spune că poporul ei prăznuiește în această zi izbăvirea de „vina greșelilor”.

Vina la care face referire condacul semnifică păcatul săvârșit de strămoșii noștrii Adam și Eva pe care, prin naștere, îl moștenesc toți oamenii, și prin care eram robi fricii de moarte, din care se trag toate păcatele: iubirea de slavă, iubirea de plăcere, iubirea de arginți și iubirea de stăpânire. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre întruparea lui Hristos, care  i-a slobozit pe oameni de această vină, pentru că prin frica de moarte erau supuși robiei: „Și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei, 2. 15).

Prin întruparea lui Hristos, vinovăția pe care o simțeam mai înainte s-a preschimbat în pocăință și nădejde. Asta înseamnă că prin Nașterea Maicii Domnului, cu care începe numărătoarea inversă a mântuirii, poporul lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu a fost izbăvit de vina morții veșnice și a simțit dragostea de oameni a lui Dumnezeu, așa încât căința pentru păcat a devenit, în mod liber consimțit, pocăință.

Creștinii trebuie să se umple de simțirea dragostei lui Dumnezeu. Semenii noștrii au nevoie să vadă că cei ce trăiesc în Biserică sunt născuți din nou, răniți de dumnezeiasca dragoste și sloboziți de sentimentul vinovăției și al osândei morții. Din această perspectivă înțelegem marele dar oferit de Maica Domnului neamului omenesc și fiecărui om în parte. Ea ne-a slobozit de osânda morții și ne-a arătat din plin soarele dragostei dumnezeiești.

„Să prăznuim taina zilei”

Nașterea Maicii Domnului nu este un praznic obișnuit, ci unul împletit cu taină. Tocmai de aceea, Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei, îi îndeamnă pe creștini șă sărbătorească taina acestei zile, zicând: „Se cuvine să prăznuim taina zilei”. Pornind de la acest aspect, el tâlcuiește și laudă în omilia sa nașterea pururea Feceoarei Maria.

Răspunzând la întrebarea în ce constă această taină, Sfântul Andrei zice: „E praznicul de față, care are prolog nașterea Născătoarei de Dumnezeu, iar ca epilog, unirea Cuvântului cu trupul”. Cu alte cuvinte, praznicul Nașterii Născătoarei de Dumnezeu este strâns legat de praznicul Nașterii lui Hristos din ea. Născătoarea de Dumnezeu nu poate fi înțeleasă separat de Hristos, ci întotdeauna în legătură cu El, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care a luat trup din ea.

Astfel, Nașterea Maicii Domnului este introducerea, în timp ce nașterea lui Hristos, deșertarea de Sine și asumarea firii omenești din Preasfânta Fecioară sunt concluzia. Introducerea și concluzia alcătuiesc „cartea” unitară a tainei doririi lui Dumnezeu după îndumnezeirea omului.

Taina întrupării lui Hristos, care a început cu nașterea Maicii Domnului, nu poate fi explicată de rațiunea omenească. Sfântul Andrei scrie astfel: „Cea mai nouă dintre toate minunile, vestită fără încetare, rămâne greu de înțeles și de priceput”. Deși este o taină care scapă rațiunii omenești, totuși ea se arată ascunzându-se și se ascunde arătându-se. Sfântul Andrei spune: „Cu cât este mai ascunsă, cu atât mai mult se arată și cu cât mai mult se arată, cu atât mai mult se ascunde”. Aceasta înseamnă că este o taină care se trăiește în mod duhovnicesc și treptat.

Întrucât praznicul Nașterii Maicii Domnului este înainte-mergător al praznicului Nașterii lui Hristos, taina Născătoarei de Dumnezeu se descoperă oamenilor treptat, pe măsura sporirii duhovnicești, a pocăinței și a înmulțirii dragostei lor pentru Hristos. Dar și atunci când se descoperă rămâne tăinuită, încât nimeni nu poate cuprinde îndeajuns slava pe care o are Maica Domnului în ceruri.

Hrănitoarea vieții noastre

În condacul praznicului Nașterii Maicii Domnului se aduce laudă binecuvântatei Ana pentru că a născut-o pe Preasfânta Fecioară, hrănitoarea vieții noastre: „Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre”. Praznicul acesta este de fapt praznicul hranei celei adevărate.

Hristos este adevărata Hrană și adevărata Viață, de vreme ce prin întruparea Sa ne dăruiește Trupul și Sângele Lui ca să trăim. În Hristos, firea omenească este unită cu firea dumnezeiască fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire, și de aceea în Sfânta Liturghie ne putem împărtășii cu trupul îndumnezeit al Cuvântului. Iar Născătoarea de Dumnezeu, de la care Hristos a luat această fire omenească, este și se numește hrănitoarea vieții noastre.

Biserica, ca Trup al lui Hristos, se aseamănă cu Maica Domnului. Așa cum Maica Domnului este unită cu Hristos, la fel și Biserica este unită cu Hristos, Care este Capul ei. Întrucât Hristos este hrana cea duhovnicească, înseamnă că Biserica este hrănitoarea vieții noastre, fiindcă ni-L dăruiește pe Hristos, hrana cea adevărată. În Biserică primim Botezul și Mirungerea, apoi participăm la Sfânta Liturghie și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

Biserica, maica noastră duhovnicească, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, ne ține în brațele ei ca pe „niște prunci ce sug” și ne hrănește la cei doi sâni ai ei: unul Botezul unit cu Mirungerea, iar celălalt, Sfânta Împărtășanie. Ea are, de asemenea, și două mâini: cu una ne arată calea mântuirii, iar cu cealaltă ne tămăduiește și ne mângâie duios când cădem pe cale și ne rănim.

Raiul de taină și noul Adam

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, îl compară pe vechiul Adam cu noul Adam, Care este Hristos, și vechiul Rai cu Raiul cel nou, care este Maica Domnului. Astfel, el scrie: „Astăzi o lume nouă și Rai de taină ne-a răsărit, în care și din care noul Adam l-a plăsmuit din nou pe cel vechi și lumea toată a înnoit-o, Cel ce nu este amăgit, ci amăgește pe amăgitorul, iar celor robiți păcatului prin amăgirea lui le dăruiește slobozire”.

Maica Domnului este „rai de taină” cu adevărat neobișnuit, de vreme ce în pântecele ei s-a aflat „dumnezeiescul pom”, din care „mâncând vom fi vii, iar nu vom muri ca Adam”. În vechiul Rai exista pomul cunoștinței binelui și răului, dar și pomul vieții. Adam trebuia să fie încercat prin ascultare, ca la vreme potrivită să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, care, după Sfântul Grigore Teologul, era vederea lui Dumnezeu; după aceea urma să mănânce din pomul vieții și să se statornicească în îndumnezeire. Acum, „pomul vieții”, Hristos, se află în „Raiul de taină” al pântecelui Preasfintei Fecioare, iar cel ce gustă din acest pom prin ascultare de poruncile lui Dumnezeu nu va muri, ci va fi viu în veci.

Hristos nu este doar al doilea Adam, ci noul Adam. Ceva cu desăvârșire nou în creație, „singurul lucru nou sub soare”, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, ceva ce n-a mai existat niciodată până atunci, deoarece numai în El s-au unit ipostatic firea dumnezeiască și cea omenească. Totodată, așa cum scrie Apostolul Pavel (I Corinteni 15. 45), El este și ultimul Adam, deoarece Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care este dincolo de spațiu și de timp, intră, în vremurile din urmă, în spațiu și timp, din dragoste pentru om, ca să-l rezidească și să innoiască lumea, ca să facă o nouă creație.

Nașterea Maicii Domnului este crearea unui Rai nou și neobișnuit, înlăuntrul căruia S-a sădit noul Adam, dumnezeiescul pom, pomul vieții. Pentru acest mare dar făcut nouă o cinstim și o iubim mult pe Născătoarea de Dumnezeu. Acum, urmașii lui Adam, răniți de amăgitorul diavol, care continuă să amăgească, au putința să i se împotrivească, să se tămăduiască de răni și să dobândească libertate. Hristos este vaccinul împotriva bolilor duhovnicești, dar și noul leac, noul antibiotic duhovnicesc care îl vindecă pe om de otrava și de virușii care atacă organismul lui duhovnicesc.

Cetatea și șuvoaiele râului

În Psalmii lui David există un verset semnificativ pe care Biserica îl folosește la praznicele Maicii Domnului, inclusiv la cel al nașterii ei, deoarece înfățișează legătura între Hristos, Biserică și Maica Domnului: „Șuvoaiele râului veselesc cetatea lui Dumnezeu, Cel Preaînalt a sfințit locașul Său” (Ps. 45. 4).

Râul este Hristos, care ne revarsă bogăția dumnezeirii, precum spune Prorocul Isaia: „Vărsa-voi pacea peste el ca un râu” (Isaia, 66. 12).

Șuvoaiele sunt apostolii lui Hristos, care s-au revărsat năvalnic în toată lumea ca să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește pe Apostolul Pavel „leu duhovnicesc” și „îndrăgostit nebunește de Hristos”. Noi am devenit creștini prin avântul apostolilor lui Hristos. Acest avânt năvalnic care a început în ziua Cincizecimii continuă până astăzi.

Sfântul Vasile cel Mare scrie că „șuvoaiele râului” mai înseamnă și darurile Duhului Sfânt, care sunt multe și felurite: rugăciunea, tăcerea, dragostea, lucrarea minunilor, teologia, vederea lui Dumnezeu și multe altele.

Cetatea lui Dumnezeu este Biserica Ortodoxă, în care, ca într-o mare, se revarsă în cascadă șuvoaiele râului, cu felurime de daruri duhovnicești.

Sfântul Ioan Damaschinul scrie: „Cunosc și altă cetate a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară, pe care au veselit-o șuvoaiele râului, Duhul Sfânt ce i-a curățit pântecele”. Maica Domnului este plină de lumină, de Duh Sfânt, de viață adevărată. Ea I-a dat trupul ei Fiului și Cuvântul lui Dumnezeu și de aceea este slăvită în veci. Ea este marea nesfârșită a dragostei lui Dumnezeu, care a primit șuvoaiele râului ceresc.

Poporul prăznuiește

Condacul praznicului spune că poporul Maicii Domnului prăznuiește. El face aceasta prin cântări, slujbe, rugăciuni și omilii legate de praznic.

Iosif Vriennios o numește pe Maica Domnului „Împărăteasă”, „Doamnă” și „Stăpână”, scriind că, deși este slăvită de Dumnezeu și lăudată de îngeri, o slăvesc și oamenii. Noi nu o lăudăm pe Maica Domnului pentru a-i spori slava, fiindcă mare este slava pe care i-a dăruit-o Fiul și Dumnezeul ei, ci o slăvim „ca să ne împartă har nouă, celor ce ne-am dăruit ei cu înflăcărare și dorire”, altfel spus, ca să trimită harul de la Fiul său la cei ce i s-au predat cu dragoste. Maica Domnului are de la Hristos această mare binecuvântare de a putea transmite daruri duhovnicești celor ce i se roagă și o slăvesc. Acestora ea le împărtășește rugăciunea și, mai presus de toate, dorirea nemăsurată după Fiul ei.

Iosif Vriennios spune mai departe că este lucru drept și mântuitor să dăm cinstire tuturor sfinților, ca unora ce sunt „prietenii ai lui Dumnezeu și slujitori adevărați”. Însă „pe cea care este sfânta sfintelor” o cinstim „în chip cu totul aparte”, „îndeosebi ca Doamnă”. Cea mai mare cinstire i se aduce pentru faptul că prin ea „s-a dăruit sfințire sfinților, iar nouă nădejde de mântuire”.

„Dar de naștere” pentru Maica Domnului

Este îndeobște cunoscut faptul că la nașterea unui prunc se obișnuiește să se ofere acestuia daruri, ca expresie și manifestare a bucuriei și a dragostei. Astfel, cei ce o iubesc pe Maica Domnului doresc să-i ofere daruri de ziua nașterii ei.

Sfântul Grigorie Palama, în omilia la Nașterea Maicii Domnului, își îndeamnă „turma” și „țarina” sa cuvântătoare, pe bărbați și pe femei, pe bătrâni și tineri, pe bogați și săraci, pe stăpâni și slugi și pe toți oameni, de orice neam, vârstă, rang, meserie și știință, să-i aducă Maicii Domnului ca „dar de naștere” lucrarea și sporirea virtuților.

Cugetând la sterpiciunea Anei, maica Născătoarei de Dumnezeu, și la rodirea ce i-a urmat, Sfântul Grigore Palama își sfătuiește ascultătorii: „Nimeni dintre voi să nu fie sterp și neroditotr cu sufletul, nimeni să nu se arate neiubitor și  neprimitor de sămânță duhovnicească”. Marele părinte tesalonicean sugerează aici nașterea duhovnicească a oamenilor prin împreuna lucrare cu sămânța lui Dumnezeu (I Ioan, 3. 9-11), care este harul Lui.

Din această perspectivă, Sfântul Grigorie Palama îi îndeamnă pe toți sa-i aducă Născătoarei de Dumnezeu un dar potrivit cu starea fiecăruia: cei feciorelnici să viețuiască în toate după Dumnezeu; cei căsătoriți să nu se predea cu totul lumii acesteia; cei bătrâni să arate cuget înțelept; cei tineri să râvnească viața unor asemenea bătrâni, să îi cinstească și sa-i asculte; câți au lucruri pământești de prisos, să împartă și celorlalți; câți sunt lipsiți de cele ale traiului, să facă răbdare; stăpânii să facă judecăți drepte și să nu se folosească de putere împotriva celor aflați sub stăpânirea lor, ci să aibă față de ei purtare părintească; slugile să asculte pe stăpâni în cele ce nu le împiedică de la Împărăția lui Dumnezeu. Și toți aceștia sunt datori să-i dăruiască Născătoarei de Dumnezeu sfințirea lor și curățirea trupului prin înfrânare și rugăciune, altfel spus, să păzească postul, cumințenia și rugăciunea.

În fața acestor mari taine legate de praznicul Nașterii Maicii Domnului, recunoscători pentru iubirea și ocrotira sa maternă, cu mulțumire ne plecăm genunchii și-n imn de Acatist îi cântăm: „Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea!”

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a II- a, București, 1993, p.191.

Notă: Articolul prezent este o prelucrare după Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Praznicele Maicii Domnului, o prespectivă istorică și teologică, Editura Bonifaciu, 2019, pp. 71-120.